Şcoala iezilor

Motto: „Muntilor! Pentru ce este in voi atata frumusete?”

George Byron

Muntele este frumos prin el insusi. Peisajele atat de variate, atat de armonioase, sunt principala bucurie pe care ne-o ofera cu darnicie Muntele. Uneori insa, in generozitatea sa, el ne ofera si „spectacole”, mai pasnice sau mai putin pasnice, dar spectacole de neuitat. Cele mai cunoscute sunt rasariturile, apusurile, furtunile. Despre unele dintre ele am scris si in revista Muntii Carpati: Albul total, („white-out”) „Albinele”, „Marea de nori”, „Aureola”, „Spectrul din Brocken” -aflate si alaturi. Altii au scris despre, „Alpenrosen” si alte fenomene/ „spectacole” intalnite mai des sau mai rar pe minunata scena a Muntelui. 

Sunt unul dintre fericitii care au asistat la multe dintre acestea. Unul dintre ele, l-am revazut recent si de data asta l-am si filmat. Despre el va scriu in continuare, desigur pentru cei tineri, cu scuze celorlalti, cunoscatorilor.

Am urcat in Piatra Craiului la un inceput de iunie. Am dorit sa ne bucuram de minunile ei in liniste, pana nu incepe „mara invazie”. Sa ne incarcam doar cu „stres pozitiv”, mai ales de la minunile florale, sa asistam cum verdele impinge albul tot mai adanc, in cele mai ascunse cotloane.

Am sosit la Plaiul Foii doar la ora 21.30. Ne-am bucurat ca la „Cabana lui Roli” sa-l gasim pe el insusi, sa-i amintesc de o primire de neuitat pe care ne-a facut-o intr-o iarna de prin anii ’80, la Cab. Curmatura si de alte intalniri. Am parcat-o pe „Matilda” in curtea lui Roli, ne-am luat repede rucsacii in spinare si la 22.05 porneam in sus pe Padina lui Calinet. La ora 00.10 intram in Ref. Cioranga (Sperantelor).

Dimineata, in timp ce primusul sforaia, din usa refugiului, asteptam ca soarele sa lumineze „ogorul” de brazde de calcar ale Muchiei dintre Timbale si fascinanta Cetate Daramata aflata deasupra Braului de Mijloc, intre Degetul lui Calinet si „firul” Calinetului (pe care l-am urcat apoi, cu deviere pe Calinetul Secundar si apoi spre si pe Creasta Frumoasa, pana La Amvon si…si…).

Pe valcelele/ hornurile care „cad” din Muchia dintre Timbale spre Calinet, mai erau cateva petice de zapada, pe care, din experienta, stiam ca e posibil sa asist din nou la „scoala iezilor”. Si am avut noroc, eu, dar mai ales Marlene, care nu vazuse inca acest spectacol. Din pacate nu am descoperit de la inceput „lectia de zi”. 

-„Repede! Camera!”. Au fost clipe de vraja, am reusit sa prindem cu zoom-ul finalul „lectiei”. De curiozitate am si vizionat pe loc secventa si ne-am bucurat ca „am prins-o”, iar acasa am aratat-o „in premiera” dragilor nostri Gheo si Cosmina; de fapt cu camera lor filmasem. Acolo, langa Refugiul Cioranga, privind de departe punctele negre, ce sareau/evoluau atat de ciudat pe zapada si apoi privindu-le pe micul ecran al camerei, mi-am amintit de un astfel de „balet”, filmat de un mare cunoscator al animalelor padurii si mare artist: Alexandru

Szatmari. Filmul făcut   in Valea Gaura din Bucegi, a fost proiectat  pe marile ecrane, avand ca sonor muzica unui balet celebru, nu dau nume caci nu-mi amintesc. Era ceva cu totul deosebit! Imi amintesc de rumoarea din sala. Stiu ca m-am mai dus o data la acel cinema ( filmuletul era o completare la un film de lung metraj), sa mai admir o data „baletul” acela care te lasa fara respiratie…

Au urmat trei zile de vis prin minunate cotloane ale Celui mai Fascinant Munte din Carpati. Nu am scris atunci o relatare a turei. Nu despre toate turele noastre scriem. Nu scriam nici astazi, daca, ce coincidenta!- nu aparea ceva nou, un impuls.

Duminica, 1 iulie, am fost cu trenul la Vadul Crisului, fara coarda si celelalte „scule”, doar ca „simpli turisti”. Pentru cele peste 5 ore de calatorie cu personalul ne-am luat cate ceva de citit. Am ales o carte e lui Aristide Stavros: „Antilopa Carpatilor”, pe care mi-am amintit ca n-o terminasem atunci cand, cam cu greu, am procurat-o. Mai citisem doua carti ale sale, ca sa mai aflu

cate ceva despre fauna Carpatilor si despre vanatori, inclusiv despre foste „persoane importante”, acum li se spune „VIP”-uri. Stiu ca sunt si vanatori-ocrotitori; eu dau doar patru nume: Ionel Pop, Aristide Stavros, Alexandru Serban ( tatal lui Cuxi), Alexandru Filipascu. Dar pentru marea masa a vanatorilor, recunosc, nu am nici o simpatie, „nu ma da stima afara din casa”, ca sa dau un citat recent dintr-un mesaj al lui Mircea Ordean, dimpotriva… Citesc, citesc si la un moment dat raman uimit de coincidenta! Va redau mai jos ce scrie ARISTIDE STAVROS, acest mare cunoscator, din carti, dar mai ales din experienta sa de o viata in care a studiat „la faţa locului”- viata salbaticiunilor padurii: 

„Jocul pe zapada al iezilor, de fapt nu e o „distractie” ci un antrenament pentru ca ei sa paseasca cu dreptul, chiar din primele luni, in viata lor dura. Astfel, in luna iunie, caprele din ciopor iau iezii anului trecut impreuna cu cei din acel an si aleg din fundul caldarilor alpine o limba de zapada inclinata si lunga. Aici inaugureaza „scoala” de initiere si antrenament privind opririle din alunecare, traversarile pe pante inclinate acoperite de zapada, iesirea din avalanse si altele. In nenumarate primaveri am urmarit aceasta activitate a caprelor negre, predata iezilor cu o perseverenta si severitate iesite din comun. Mi-am dat seama, ca fara aceste deprinderi, viata acestei specii nu ar fi posibila, nici macar din toamna pana in vara.

Astfel, caprele batrane stau sub stancile unde incepe limba de zapada si cand iedul nu este atent, acesta primeste o lovitura cu capul, care il face sa se rostogoleasca pe limba de zapada. Zbatandu-se, cauta sa se opreasca. Spre mijlocul pantei, stau celelalte capre, care il ajuta sa se opreasca daca nu a reusit, blocandu-i alunecarea. Apoi capra de sus face un zgomot ce aduce cu um macait, iar iedul auzindu-l, se chinuie sa alerge in sus. Odata ajuns la capra-mama, aceasta, din nou, cu o lovitura de cap il face sa alunece pe panta in jos si „jocul” se repeta pana cand iedul observa ca se poate opri din alunecare daca tine capul spre deal, picioarele din spate sub el, iar cu cele din fata franeaza apropiind copitele in forma de „V”. (DM: Candva spuneam „se dau iezii pe derdelus!)

Exercitiul incepe cand soarele a inmuiat bine zapada si continua pana cand ajunge umbra peste limba de zapada si o intareste progresiv, iar alunecarea este din ce in ce mai rapida si oboseste iezii pana la epuizare. De-abia atunci caprele isi iau iezii si pleaca sa-i odihneasca.

In alta zi, cand pe zapada veche s-a asternut un pospai nou de zapada proaspata, urmeaza „lectia” de traversare pe pante inclinate. Cioporul de capre negre, impreuna cu iezii, este acum cam la jumatatea limbii de zapada, pe una din margini. Capra batrana da un anumit suierat si traverseaza limba de zapada oblic in sus. Cand a ajuns la margine, porneste alta si apoi una cate una, tot mai sus, oblic fiecare pe alta urma. Daca te uiti bine, pe limba de zapada, dupa ce a trecut tot cioporul de 10-12 capre, vezi desenat un evantai. Lectia aceasta nu se repeta, se „demonstreaza” doar o data pe zi. Mi-am dat seama cat sunt de prevazatoare caprele pentru a nu declansa o avalansa la traversarea pantelor prin faptul ca nu merg „in sir indian”.

Citind cele de mai sus, despre aceste „lectii sub forma de joaca”, te intrebi daca nu de aici s-au inspirat initiatorii mult apreciatelor „Scoli Waldorf”!!! Si analizand cauzele unor accidente mortale pe munte sau unele relatari din revista Muntii Carpati ale rubricii „Se poate si asa” – te miri de „iezii” cu doua picioare, care nu vor sa faca mai intai o scoala de initiere, care nu exerseaza „pe o limba de zapada”, sub privirile unor „ţapi”, modul /modurile de utilizare a coltarilor, pioletilor. Nu pe Galasescu Mic se face asta, nu sub cupola Mont Blancului… Iar cand cineva incearca sa le dea un sfat, unii din acesti „iezi” afirma : „ne descurcam noi nenea” sau „nici aici nu scapam de dădăceală ?”…

Revin la „joaca iezilor”, caci atunci cand am vazut-o prima data si eu am crezut ca-i doar o joaca. O joaca foarte nostima, asa cum nostima stim ca e joaca tuturor puilor de animale. De atunci am avut multe ocazii sa admir si sa inteleg aceasta „joacă-scoală”, in multe locuri din Carpati. E o delectare acum sa incerc sa mi le readuc mai la suprafata, mai „la vedere”, din colturi ascunse de memorie. Unde? Cu cine eram? Pe unde sunt acum cei cu care atunci, acolo, priveam cu incantare la „Şcoala iezilor”?