CHEMAREA MUNTELUI

CHEMAREA MUNTELUI

Dinu și Marlene MITITEANU
Relatări, amintiri, gânduri, sfaturi, opinii

13. Veterani

Nea Paul Fozocos

Scurtă poveste despre Un Om de poveste

Mă mir de mine că nu i-am dedicat până acum pagina pe care o binemerita încă de când am creat capitolul „Veterani” al site-ului meu. Capitol din care am fost obligat mereu să-i mut pe mulți în cel următor- ”In Memoriam”.

Încep cu a spune ca nea Paul Fozocoș este și un talentat povestitor și un om de poveste. Ca și alți nou intrați în mica lume a alpiniștilor, și eu am aflat mai întâi „povești” cu nea Paul și apoi l-am cunoscut. La primele „apiniade ale seniorilor” (căci am început să mă cațăr „în coardă” la 29 de ani!) la care am participat, le dădeam coate amicilor mei care se cățărau de la 17-19 ani: Miki Gyongyosi,Vali Crăciun, Miși Szalma: „Ăla cine-i?”, „cel cu barbă e Floricioiu?”, ”care-i Chivu?…” Dar pe nea Paul l-am recunoscut singur, după „stil”. Mi se spusese mai înainte de către amicii mei că e cel mai simpatic și simpatizat dintre alpiniști. Și mi se relataseră câteva din celebrele sale poante. M-am convins mai apoi ca așa este. Doar la noi, la U- Cluj, mai era unul -Ghighi Hoștiuc- care parcă îi era frate geamăn lui nea Paul. Când, la unele alpiniade erau prezenți amândoi, toți încercam să le stăm prin preajmă; erau super-tonici! Replicile lor erau atât de hazoase că ne cruceam cu toții cum și de unde le scot spontan și muream de râs și de invidie. 

Știam atunci doar că nea Paul e unul dintre cei buni de la Dinamo, adjunctul lui Floricioiu. Nu știam că e fiu de vânător de munte, că a început să se cațere la 19 ani, în 1949, că făcut parte mai întâi din secțiile de alpinism ale asociațiilor/cluburilor Flamura Roșie și apoi Voința București. Nu-i înșir realizările pe care le-a enumerat Baticu în paginile 368-369 ale cărții „Pe crestele Carpaților”. Amintesc doar câteva: a parcurs de două ori integral pe timp de iarnă Creasta Carpaților Meridionali: în 1955 (cu Alexandru Floricioiu) și în 1956 (cu Floricioiu și Norbert Hiemesch). A participat cap de coardă sau secund la multe ascensiuni în premieră (ex. Diana, Lespezile Lirei în Piatra Craiului). A fost în prima echipă care a urcat iarna traseul Surplomba Mare din Bucegi. A făcut ascensinui în Tatra și Rila. În 1972 a fost în Pamirul sovietic, membru în echipa din care Alexandru Floricioiu și Adrian Tănase au ajuns pe vf. Comunismului (fost vf. Stalin)- 7495 m, rămas decenii ca record de altitudine atinsă de alpiniști români. În 1967 i s-a conferit titlul de Maestru al Sportului „“ramura Alpinism. 

Dacă ar fi să spun doar două cuvinte despre nea Paul aș scrie: modestie și umor. Nu vorbea niciodată despre el și reușitele lui, ci despre ale celorlalți. Și la fel ca  profesorul Seracin ( prin tact, simț diplomatic și prestigiu), nea Paul avea un talent deosebit ca printr-o glumă să detensioneze atmosfera uneori « încărcată » de la unele alpiniade. Dintre amintirile mele despre nea Paul, relatez doar două situații:

În iarna 1973 îmi luasem un miniconcediu pentru a mă „odihni” prin zăpezile Făgărașului. Însoțeam doi tineri, Gelu Stoica și Marika Mezei, speranțe ale tinerei secții de alpinism a Clubului U-Cluj, la cabana Podragu, la a 2-a Tabără- Școală Națională de Alpinism și Salvamont. Urma ca eu de acolo, împreună cu doi prieteni de la „U” Brașov să mergem dacă e posibil pe creastă până la Bâlea, ținta finală fiind celebra Creastă a Arpășelului. Tema uneia din primele zile – pentru grupele de alpinism era ca fiecare elev să-și croiasca propriul „drum” spre valea Podrăgel. Desigur sosirea în Curmătura dintre Lacuri nu s-a produs în grup compact, iar „linia de sosire” în culme fiind reprezentată de o cornișă (nu prea mare, dar cornișă!) trebuia spartă cu pioletul și depășită de către fiecare ”pe traseul lui”. Doar la vreo 3-4 care nu reușeau nicicum, instructorii-monitori le-au permis să urce pe o urmă vecină. După ce salvamontiștii am asistat la acest ”spectacol”, am intrat în cabană la lecții medicale. Am aflat apoi că după o pauză, grupul a pornit la vale spre Podrăgel. Doar cel mai vârstnic dintre instructori și mai plin de umor (atunci negru?) – nea Paul Fozocoș -monitor la o grupă de fete- și-a asumat rolul de cloşcă grijulie și adunându-și „puii” lângă el le-a spus: „Noi vom sta aici cuminți și vom asista cum, „în scop didactic”, se poate declansa o avalanșă de către o masă de oameni, pe o pantă cu zăpadă mare și dubioasă și apoi vom proceda la o lecție practică de căutare-salvare din avalanșă».

Sigur nu reproduc exact cuvintele lui nea Paul pe care mi le-au relatat clujeanca Maria Mezei și soția turdeanului Miși Szalma. În orice caz, peste câteva minute, monitorii dădeau comenzi ca gradații în armată: „-Aruncați bețeleși schiurile,aruncați pioleții. Înotați!”. Și, constiincioși, ne-având altceva mai bun de făcut, „răcanii” s-au conformat. Recordul de „adâncime” l-a stabilit din întâmplare (ce coincidență!) campioana fetelor, o timișoreancă: până la umeri! Totul e bine când se sfârșeste cu bine. În zăpadă au rămas „jertfă zeilor îngăduitori” doar tot felul de obiecte: ochelari, căciulițe, mănuși, bețe. Se intenționa desigur o eventuală recuperare a lor la topirea zapezii. Nu știu dacă au ajuns la proprietari. Dar știu că într-o situație similară în anul 1983, când tabăra- școală de alpinism avea loc la Lacul Bâlea iar cea de salvamont la cascada Bâlea, a rămas printre ”jertfe” și pioletul meu pe care i-l împrumutasem lui Relu Gaciu, colegul meu de echipă Salvamont, piolet confecționat cu pricepere profesională dar și cu dragoste frățească dintr-o axă planetară  de către fratele meu într-o uzină brașoveană. Obiectele „furate” de acea avalanșă au fost recuperate primăvara (conform spuselor unui prieten martor ocular) de către telecabiniști și „transformate” în tărie și bere. Se practica de pe atunci comerțul „second-hand” chiar dacă nu purta acest nume! Avalanșa a fost însă de alt tip, plecată spontan de sus, auto-semnalată sonor, ceea ce a permis elevilor –cum scrie și Mihai Sârbu în cartea ”Cronică Salvamont”- să fugă afară din culoarul respectiv, dar fără a mai avea timp să recupereze obiectele pe care nu le aveau în mână în clipa aceea.

A doua situație ce doresc s-o relatez: Ca și în alte sporturi (căci „Alpinismul nu e doar un sport, dar el este și un sport” – scria Lionel Terray), s-au preconizat prin anii „80 niște teste atletice care să verifice dacă alpiniștii sunt pregătiți pentru escalade dificile. Se cerea printre altele: să alergi 3000 m sub 12 minute (testul Cooper), să faci 15 tractiuni la bară, să faci 30 de genuflexiuni cu un rucsac de 15 kg, nu mai știu câte flotări…. Toți eram stresați că dacă picam la testele atletice (nimeni nu le putea îndeplini pe toate, au fost mai apoi înlocuite cu teste pe stâncă!) nu vom fi lăsați în marile trasee. În Cheile Bicazului, pentru teste au fost selecționați prin tragere la sorți câte doi alpiniști din fiecare club. Spre bucuria noastră am văzut că nea Paul e cel delegat din partea Federației să fie ”șeful testelor”. Bănuiam că nu se va comporta ca un plutonier cu soldații, ci ca un uncheș cu nepoții. Și așa a fost. După 4-5 minute de alergare i-a oprit: «destul băieți, văd că știți fugi; nu vă mai obosiți căci mâine trebuie să vă cățărați ». La tracțiuni: „gata măi băiatule că rupi bara și mai trebuie să se tragă de ea și alții”. La genuflexiuni: «ajunge pe azi, vei face destule maine în traseu..».  La flotări «măi flăcăule, nu mai da din c…  în zadar, nu vezi că fata nu mai e sub tine?».  Poate că nu reproduc chiar exact, dar firea lui nea Paul ne-a scos din stres. Era și el de părere că șefii de club/antrenorii știu mai bine cine în ce traseu e apt să intre și să-l termine cu bine.

M-am bucurat mai apoi sa aflu că la vârsta la care alți foști alpiniști au trecut la șah sau la ”sporturi bahice”, nea Paul urca încă pe poteci de munte. Nu pe cele verticale marcate cu pitoane, dar pe poteci de munte, prin cotloane minunate pe unde nu umblă decât împătimiții muntelui. Dovedind că pasiunea pentru munte n-a fost ”un foc de paie”. Eu am a-i reproșa doar faptul că nu și-a verificat și corectat multe greșeli din jurnalul scris cu degetele înghețate în timpul parcurgerii Crestei Meridionalilor iarna .  E păcat  că a fost publicat cu acele greșeli pe blogul fiicei sale  Oana, www.floaredegheata.blogspot.com . Dar știu și de la alții că oameni ca Nea Paul nu sunt mulți.  Întâlnind sau reîntâlnind un astfel de Om, mai uităm de cei mulți ne-oameni de care ne izbim tot mai des în societatea modernă care e cu totul altă lume decât lumea înălțimilor pe care a iubit-o și o iubește Nea Paul și o iubim noi.

Un astfel de om „de poveste” e quintesența poveștii „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Un astfel de om n-ar trebui să moară niciodată!

 

Loading