CHEMAREA MUNTELUI

CHEMAREA MUNTELUI

Dinu și Marlene MITITEANU
Relatări, amintiri, gânduri, sfaturi, opinii

03. Amintiri

Fascinaţia crestelor făgărăşene

Motto: „Fagarasii îti dau un sentiment de temeinicie, de siguranta, de liniste; iti dau senzatia ca te rezemi pe ceva ce nu poate fi clintit”.

Mihai Beniuc

– Hei, Misi! Unde te grabesti asa? Ieri, prin padurile Rudaritei si Lerescului, cu atatea urme de jivine pe zapada, te-am inteles. Dar acum suntem pe Culmea Berivoescu – Belia, la 2300 m, pe unde nu fac urme decat oameni nebuni ca noi doi. De noua zile tot gonim pe vai si mai ales pe creste. Stiu ca te fascineaza ceea ce urmeaza de maine; varfuri mai semete, pante mai abrupte, privelisti mai alpine, mai salbatice. Si pe mine ma fascineaza aceasta creasta pe care doresc de mult s-o parcurg si iarna. Dar hai sa facem o mica pauza, caci eu am ajuns… acasa ! Da, uite, acolo jos, unul din acele zeci de sate inghesuite in campia în forma de franzela a Tarii Fagarasului, sate insirate pe rauri ca margelele pe ata, este satul copilariei mele. Ala cu trei biserici. Are nume… rece ca si apa raului care izvoraste de sub Curmatura Bratilei in care vom ajunge in curand, rau care curge prin mijlocul lui.

Verifica, te rog, starea pieilor de foca pe care le ai amintire de la Clubul Armata, unde cu un sef bland, bun, civil si… alpinist ca Emilian Cristea numai armata nu se poate spune că ai facut. Priveste apoi înca o data inapoi la Piatra Craiului, minunea aia orbitoare, la a ei Coama Lunga pe care intr-una din zilele trecute paseam ca Nadia pe barna (o barna cu… cornise!). Mai priveste o data la Omu, unde meteorologii Dorin Olteanu si Catalin Manoliu ne-au facut acea primire ca-n povesti, inmanandu-ne cate o cana

de ceai fierbinte din petale de rododendroni si ingenunchind, apoi, ne-au dezlegat curelele inghetate ale coltarilor cu care muscasem zapada pe Valea Morarului, strangand din… dinti, sub amenintarea Acelor care intepau cerul, dar si sufletele noastre. Intre timp eu „am sa stau putin de vorba” cu Mosu’ – cum se spune pe la noi la bunic si desigur cu mama, aflati acum în lumea umbrelor.

– Bunule, Mosule! Tare as vrea sa ma vezi acum. Stiu ca m-ai dojeni ca umblu iarna pe aici, dar stiu ca te-ai si bucura. În copilarie ma fascina nu un ecran de televizor cu desene animate ci acest fierastrau urias care ma atragea ca o vraja din povestile bunicii. Ea începea cu „a fost o data un mos si o baba… „. Matale incepeai cu „a fost o data un voievod fagarasan numit Radu Negru… „. Apoi ma scoteai în ulita si aratai cu mana spre miazazi, spre Coltii Brezii, unde a avut cetatea. Tot în directia aceea imi localizai pe Mosu si pe Mosuleata, munti aflati intre izvoarele Vailor Pojorta si Brezicioara, munti pe potecile carora poate a trecut Radu Negru „in Tara”, la Campulung. Imi spuneai ca muntele Baba e mai spre stanga, si aratai peste acoperisul scolii, acea cladire care a fost cazarma pentru regimentul granicerilor fagaraseni ai Mariei Tereza.

Ma fascina faptul ca stiai numele tuturor muntilor pe care eu nu reuseam nici macar sa-i numar. Multe din acele nume cu iz de basm (credeam ca in ala ascutit – Urlea – este scoala de urlat a lupilor!) mi-au ramas ascunse undeva si le-am descoperit cu multa emotie si bucurie mai târziu, pe harta. Pe ea, cu ajutorul acelor nume, am putut reconstitui cararile pe care mi-ai povestit de atatea ori, cu amanunte, cum treceai pe furis cu ortacii, dincolo, „in Tara”: Raul Berivoiu – Piciorul Batran – Tziganu – Belia – Berivoescu – traversarea Dambovitei – Coltii lui Andrei – Sleaul Batranei – Plaiul lui Patru – Leresti (matale spuneai Ileresti) – Campulung; sau :Raul Dejanilor – Budiu – Ludisoru – Bratila – Mezea – Curmatura Oticului si de acolo la vale, spre dreapta, pe langa Coltii Cremenii, pe Raul Doamnei spre Sbughetesti si Nucsoara. 

Imi spuneai ca Muntele Rosu nu se putea sui, cu animale, ca „e al mai rau munte”, si adaugai: „poate Piatra Craiului o mai fi asa dupa cum se vede din Scoarta si Buzduganu si dupa cum spun ciobanii si vanatorii”. Nu intelegeam cum se poate ca dincolo de creasta pe care o vedeam (cat ma obseda sa stiu, sa ajung sa aflu cu ochii mei ce se vede dincolo!) mai este un rand de munti si apoi satele argesene.

Poate ca, din acele povesti la gura sobei in lungile seri de iarna sau de pe laita din ulita, cand asteptam ciurda satului, atunci a incoltit in mine, apoi a crescut pe nesimtite dragostea de munte, aceea care azi, intre betoanele citadine, a devenit un dor sfasietor.

De aici – de la intersectia „drumului” meu de azi de-a lungul fascinantei creste fagarasene cu unul din „drumurile tzarii” din tineretea matale – iti multumesc Mosul meu drag ! 

– Tie mama, iti cer iertare pentru supararea de atunci. Stiu ca ma iubeai, voiai sa nu ma rapeasca „rautatile” muntelui, cum l-au rapit pe Tata grozaviile razboiului. Imi tot spuneai sa ma multumesc cu suitul pana la Urlea cum faceau toti domnisorii de pe la noi in vacante sau pana in Hermeneasa, la bujorei( rhodo ) , cum faceau toti „ficiorii”. Dar eu voiam toata creasta ca sa nu fac de rusine numele de fagarasan printre colegi.

N-am crezut nici eu atunci cand, la suparare, ti-am spus ca peste cativa ani, cand voi avea banii mei, o s-o fac si iarna. Acum, in 1972, stiu ca voi parcurge creasta asta si altele, de mai multe ori. Atunci, în acea vacanta a mea de student si eu ii credeam nebuni pe aia de care auzisem si citisem ca umbla iarna pe creasta cu tapine de zapada, cu matze de fier pe bocanci si dorm în cort sau în casute din caramizi de zapada. Bine ca acum nu poti vedea unde suntem noi doi nebuni. 

– Hei, Misi, iar ai luat-o din loc? Unde te grabesti asa? Doar nu suntem la o alpiniada! La Podragu nu ne asteapta un arbitru sever ca mosu Csallner (Erwin Csallner, cel care a urcat pe 1 septembrie 1934, în cap de coarda, in premiera, Piatra Altarului din Cheile Bicazului) sa ne penalizeze pentru intârziere. Si doar stii ca oricat ne-am grabi, inca vreo doua nopti tot în cort sau în nisa în zapada vom dormi.

Dar Misi, fara sa stie, se grabea la intalnirea cu „aia cu coasa”. Îl astepta la Podragu, dar nu in iarna aceea, ci peste doi ani cand venea cu Grig si Laci de la Herculane, tot pe creste – norma cea mai dura pentru titlul de maestru al sportului in alpinism. Parcursesera si celebra Creasta a Arpaselului. Voiau sa ajunga la Padina – unde se tinea in acel an Raliul Salvamont – la care sa participe, sa dovedeasca faptul ca Meridionalii nu i-au „terminat”, cum s-a intamplat cu altii. In noaptea aceea fusese viscol, dar ninsese putin. Misi a hotarât ca nu-i pericol de avalansa. Dar putin mai jos de Saua Podragu, de unde noi doi facuseram in 10 februarie 1972 rapel peste cornisa, in 22 ianuarie 1974 il astepta „Ea”, ascunsa intr-o „scandura” de zapada. Celebrul montaniard Toma Boerescu, seful de atunci al Salvamontului Sibiu, ii avertizase: „Atentie baieti! E numai ianuarie, atentie la fetele nordice… „. 

O placutza cu doua nume – Szalma Mihaly, Halmagyi Laci – este fixata de o stanca de pe malul Lacului Podragu. Unii turisti care trec pe langa ea se intreaba probabil: „ce cautau nebunii astia iarna pe aici?”. Dar eu si alti prieteni am gasit de fiecare data acolo flori proaspete, depuse de oameni care nu i-au cunoscut. Pe acei oameni nu i-a suit pana acolo nici o telecabina sau sosea. Au urcat pana la Podragu per pedes, de dragul Muntelui. Placute, cruci, monumente – dovezi ale fascinatiei acestui gigant carpatin intalnim in multe locuri: in Fereastra Mica a Sambetei, in Caldarea Buna, în Saua Vartopului, pe piciorul Capra, langa Lacul Capra, deasupra Lacului Balea, pe Varful Laitel, langa Lacul Caltun, pe Varful Negoiu, pe Fruntea Moasei si altele – despre care ar putea scrie multe salvamontistii din Sibiu, Victoria, Curtea de Arges si Pitesti. ( daca vrei nume si date, vezi „Victime ale crestelor fagarasene’ in cap.12)

Tot o dovada a fascinatiei crestelor fagarasene este si cartea „Avalansa”, a inepuizabilului alpinist brasovean Mircea Noaghiu. La fel si cartea „Pe custuri fagarasene” in care autorii Ilie Fratu, Andrei Beleaua si Octavian Fratu si-au pus nu numai rodul unei temeinice documentatii pe teren si prin interviuri cu ciobanii din munte si satenii de la poale, nu numai experienta lor de alpinisti caliti mai ales in „cuptoarele” cu temperaturi… inverse ale muntelui, ci si o particica din sufletul lor, din puritatea copilariei ocrotite de aceste creste. 

Miile de drumeti care urca pe spinarea acestui urias animal preistoric, cu mai multe capete spre Defileul Oltului si coada spre Piatra Craiului, cu picioare miriapodice, asimetrice, mai scurte, dar mai viclene spre nord si mai lungi, mai blande spre sud – ofera si ei o dovada a fascinatiei crestelor fagarasene.

Un numar mare de alpinisti au parcurs si iarna creasta principala a Fagarasului. La unii predomina entuziasmul tineretii, la altii – ca de exemplu la profesorul universitar timisorean Eugen Seracin – ratiunea savantului si a varstei.

Tot mai multi alpinisti fac echilibristica iarna pe picioarele nordice (multe dintre ele adevarate „custuri”) pentru placere dar si ca antrenament pentru Pamir, Alaska, Anzi, Himalaya. 

Chemarii irezistibile a crestelor fagarasene, a crestelor carpatine, nu i se poate si nu trebuie sa i se puna stavile. Trebuie insa ca aceasta chemare sa treaca prin acea clepsidra a vietii, logica, benefica si in acest domeniu: din paharul experientei montaniarzilor varstnici sa se scurga boabele de intelepciune in paharul entuziasmului tinerilor. Fascinatia muntelui, dragostea de munte trebuie ingrijita, ocrotita ca o floare frumoasa, dar gingasa, caci ea oricum rasare, creste, exista. In acest munte ea se numeste fascinatia crestelor fagarasene.


Loading