Creasta Arpăşelului

Dimineată rece de început de octombrie , ce ne întâmpină la iesirea din cort , având efectul unei cafele tari . Căldarea e liberă de ceturi si se goleste treptat de umbrele noptii. Lăsăm un bilet în usa refugiului Salvamont :" plecăm în creasta Arpăselului ..." Pornim spre saua Capra, sperând că soarele, cu a sa căldură miraculoasă, va iesi din nou învingător în lupta cu "balaurii" care înghitiseră peste noapte vârfurile si creasta.

Ajunsi în Portita Arpasului, lângă Fereastra Zmeilor , încercăm zdarnic să ne adăpostim din calea rafalelor, dincolo de creastă. Caldarea Pietroasă a Arpasului ne întâmpină cu aspectul său de cetate ruinată.

Ne întoarcem în potecă, pe versantul sudic. Dinu vrea neaparat să facă o poză cu fereastra si un petic de cer albastru, dar norii zburători de pe Arpasul Mic îi cam încurcă socotelile. Eu astept ... Astept în bătaia vântului din ce în ce mai dezlăntuit si simt cum mă pătrunde frigul; frisoane puternice încep să mă scuture din toate încheieturile. In sfârsit Dinu a reusit să prindă momentul mult-asteptat, a făcut poza, asa că putem porni .

Începem să urcăm pe fetele înierbate din stânga ferestrei, apoi pe muchia crestei. Întâlnesc câteva flori întârziate de rhododendron, care, cu rozul lor mai înveselesc putin atmosfera galbui-cenusie. Îmi vine să le sărut ... , si, în acelasi timp, mă apucă un regret nedefinit că peste câteva săptămâni vor sfarsi sub albul imaculat, dar înghetat al zăpezilor.

Ajungem pe creastă , unde vântul suflă ca turbat, dezvelind din când în când stâncile de sub mantia de ceață. În dreapta se înaltă un mic vârf cu ciudate forme împietrite. În spate, căldarea Fundu Caprei s-a mai curătat putin de nesuferitele ceturi, in timp ce la picioare ni se adânceste stâncoasă si ametitoare căldarea Arpasului. Mă adăpostesc dupa o stânca, unde e chiar bine fără vânt. Cutreier cu privirea imensitatea mineralâ deasupra căreia se înaltă dantelata culme a Albotei, piezându-se în ceturile albăstrui dinspre Țara Făgărasului. Vălătucii alburii de nori, mânati peste creste de vânt, se pierd in azuriul cer de deasupra. Pe Arpasul Mic se duce in continuare o aprigă "bătălie" între vântul nebun si corpul unui "balaur" ce a furat fața soarelui.

Asteptăm. Dinu a hotărât ( întelept ) că, dacă tot suntem aici, trebuie să asteptăm momentul prielnic să facem si poze, asa că n-avem de ce să ne grăbim. Vom dormi deseară tot la Bâlea , renuntând la planul initial de a ajunge tot în seara asta la refugiul Căltun. Asa că asteptăm ca soarele să iasă biruitor si să ne lumineze creasta pe care o avem de străbătut. După aproximativ o ora de asteptare, desi nu-i totul perfect, începem să urcăm creasta Vârtopelului. În dreapta - pereti verticali se prăvălesc până la obârsia căldării Arpășelului, in stânga pante tapetate cu ocru-maronii covoare de iarbă uscată , pierzându-se în abrupte vâlcele spre căldarea Fundul Caprei. În fata noastră - creasta cu o succesiune spectaculoasă de vârfuri si vârfulete printre care ceața se desface în lungi fuioare . Si, deasupra tuturor, ca un urias, tronând acoperit de nori, vârful Vânatoarea. Mergem chiar pe muchia crestei, uneori într-un echilibru destul de precar, încercând să facem fată rafalelor puternice de vânt. Încet-încet , pe măsură ce urcăm, Creasta Arpăselului începe a se debarasa de pâcla lăptoasă, dezvăluindu-ni-se în toată splendoarea. Iată si Urechile de Iepure, două turnuri incredibil de simetrice , ce răsar parcă din ascutimea de fierastrău a crestei .

Tot mai mari petice de cer senin ne dau sperante .Coarda se întinde cu repeziciune între noi , semn ca urcusul nu pune mari probleme .În dreapta , muchia Albotei e tot mai aproape si mai spectaculoasă , proiectându-si abrupturile cenusii pe cerul albastru. Facem un scurt popas pe vârful Vârtopel, delectându-ne cu imagini de o măretie incredibilă, ce ne înconjoară din toate părtile .

Urmează o coborâre destul de abruptă, până într-o strungă. Dinu îmi spune să merg eu prima , ca să mă poată asigura .Pornesc , la început pe o fată înierbată , ce se transformă curând într-o muchie stâncoasă . Încerc pe versantul din dreapta, dar... un perete aproape vertical, de 3-4 metri, îmi taie avântul . Înapoi spre stânga, unde mă asteaptă un horn destul de abrupt, dar practicabil . Este de fapt singura mea sansă. Traversez muchia. Coarda se întinde limitându-mi miscările . În zadar îi strig lui Dinu să o slabească; se pare că strigatele mele sunt risipite imediat de rafalele de vant . Trag de coardă din rasputeri ... Off ! ... In sfârsit e ceva mai bine. Cu fata spre stâncă încerc să-mi găsesc prize la picioare; cobor încet. În sfârsit am ajuns în strunga , unde vântul , nemilos , mă ia iar în primire . Vine si Dinu , călcând cu mare atentie .Din păcate , el trebuie să vină aproape "la liber" , căci eu nu pot face mai mult decât sa-i tin coarda întinsa . Dupa câteva minute de maximă încordare, iată-l si pe el ajuns în strungă , si pornind mai departe pe creasta tot mai zimtată si mai ingustă . (Nota: la o parcurgere ulterioara, cautand loc potrivit pentru a bate un piton de rapel de pe vf.Vârtopel, Dinu a descoperit ca acesta exista !). Lăsăm în dreapta vârful Fântânii ( de unde se desprinde muchia Albotei ) si vârful lui Adam, cu ale sale fiare (rămăsite de la o bornă de granită ). După o scurta traversare pe fata sudica , pe curba de nivel, ajung din nou pe muchia crestei , lângă o stâncă efilată , înaltă de 3-4 metri , ce-si aruncă spre vazduh ascutimea-i minerală . Dincolo de ea , foarte aproape - Urechile de Iepure .

Dinu vrea neaparat să facă poze , asa că eu trebuie să stau în strunga îngustă de lângă ”Obelisc” , în bătaia rafalelor înghetate ce vin din toate partile. Desi strunga e în soare, simt cum mă cuprind frisoanele. Dupa cinci minute de chin, vine lângă mine, ba chiar trece mai departe pâna în saua Urechii Estice. Bucuroasa că asteptarea s-a sfârsit, dau să pornesc, dar ... nu încă ! Bineînteles că vrea poze si din unghiul asta ... Încerc să găsesc un cotlon mai ferit de rafalele turbate de vânt. Ca o compensatie, privelisti ametitoare îmi încânta ochii si sufletul. Spre dreapta, la câtiva metri de picioarele mele se cască haul fără fund al văii Arpăselului; in față, vârful Vânătoarea, eliberat de nori, îsi profileaza pe cer silueta-i masivă, brazdată de ruginii vâlcele. În sfârsit, gata cu "artisticeala". Trecem la lucruri foarte serioase, căci urmează urcusul pe Urechea Estica . Dinu redescopera primul piton (a mai fost pe aici ) aflat cam la înaltimea ochilor nostri; eu i-l arăt pe al doilea , cam la 3-4 metri mai departe , la baza unui prag vertical . Între ele - o placa lustruită si înclinata , cu prize foarte fine .Brr!... Mă gândesc cum arată portiunea asta iarna , sau când e udă si un fior rece mă cuprinde din cap până în picioare. Un lucru e cert: mă bucur nespus că astăzi e totusi o zi faină . Între timp Dinu a trecut de pasajul dificil si de al dopilea piton si se îndreapta cu aplomb spre al treilea, aflat si el la câtiva metri mai sus si pe care mi-l arătase profilat pe cer. Până sus, totul este pentru el ca o joacă . Se catără rapid peste plăcile suprapuse ca un sandwich împietrit si, desi nu-l mai văd , aud după câteva minute semnalul de regrupare, semn că e sus. Urc si eu . Asigurarea ce mă asteaptă după portiunea alunecoasă, îmi dă un sentiment de sigurantă; trec aproape fără nici o emotie , încercând totusi să alung gândul că zona asta ar fi tapetată cu un strat subtire de gheată . Iată-mă lângă piton , recuperez asigurarea, urc . Coarda se întinde , descopăr prize fantastice si la mâini si la picioare , mă înalt ca pe o scară , cu fiecare pas .Sunt sus si o rafală de vânt mă ia imediat în primire . Instalăm rapelul . Sunt două pitoane, destul de solide, solidarizate cu un cablu subtire. Destul de dificil să păcălesti vântul sau să-l convingi să nu-ti zboare corzile, dar, în cele din urmă, reusim. Dinu e deja jos, în Saua dintre Urechi, îsi caută un unghi bun, căci din nou vrea poze. Mă instalez în rapel si pornesc . E o placere fantastică pe care o asteptam de mult. Prize faine, colturi de stâncă , mici platforme cât sa pui un picior , ... iată si o surplombită ...

Gata, am ajuns, si parcă mă încearcă un mic regret că totul s-a terminat atât de repede . Dar , nu-i nimic , mă mai asteaptă unul de pe cealalaă ureche, pe care Dinu , între timp, a început să se catăre cu spor. Nu găseste nici un piton, se pare că e ceva mai dificil, roca e sfărâmicioasă, parcă ar fi fost clădită din alt "aluat". Acum e rândul meu , plec cu grijă, mă angajez pe un horn destul de larg . Constat cu îngrijorare că majoritatea dalelor pe care le ating se miscă, parcă ar fi un imens domino, stând într-un echilibru extrem de precar. Am neplăcuta surpriză să rămân în brațe cu un bolovan cam cât un rucsac, care abia se mai sprijinea. Fac eforturi disperate să-l conving să stea locului, gândindu-mă că dacă-l las să plece, va ajunge probabil până jos în căldare, trecând peste poteca turistică . Încă o priză ... si asta e miscătoare ... Pentru a nu stiu câta oară, mă minunez cum a trecut Dinu pe-aici cu atâta nonsalanță. În sfârsit, ajung sus, lăsându-mă alintată de soare si de rafalele de vânt . La picioarele noastre , valea Arpăselului se desfăsoară plină de misterioase umbre .

Din nou rapel, din nou vântul îsi face simtită prezenta . Coborâm cam 20 m până pe o mică platformă si constatăm cu surprindere că la câtiva metri de noi se adânceste un nou hău . Este momentul să-si facă apairtia a doua coardă, căci, de fapt, era un rapel de 40 m . Mă gândesc cu groază ce ne-am face dacă corzile nu vor vrea să vină jos . Alung gândul ăsta si-l urmăresc pe Dinu cum coboară . Acum e rândul meu . Mă instalez, trec corzile prin "8-ul" de rapel , si , când să pornesc , privirea-mi cade pe inelul metalic al unui piton . "Aha , aici erai , care va să zică... E prea târziu, ne descurcăm si fără serviciile tale" ...Îmi ridic încă o dată privirile imploratoare spre corzile agătate sus, le rog in gând să nu ne facă probleme, si pornesc . Coarda se alungeste putin , dându-mi o faină senzatie de pendul elastic . Trec peste mici surplombe si peste blocuri de piatră, clădite parcă asemenea unui joc de copii; mă uit în sus : numai stâncă si cer si coarda cea verde, ce descinde parcă direct din imensitatea albastră. În jos mă asteaptă dantela zimtată a crestei, alcătuind un aparent haos, ce se clarifică pe măură ce mă apropii . Sunt jos . Începem să recuperăm corzile , care , dragele de ele , sunt receptive la rugămintile noastre fierbinti de a nu se bloca . Răsuflăm usurati si pornim mai departe

Ne asteaptă o creastă foarte foarte îngustă, ca o lamă de piatră, întreruptă de trei vârfulete, ca dintii unui fierăstrău . În față , tot mai aproape , pantele deja umbrite ale vârfurilor Capra si Vânătoarea , ce-si aruncă spre noi un impresionant contrafort . Este deja ora 16.30 , asa că ni se pare destul de putin probabil să mai avem timp să urcăm până în vârf. Probabil că vom coborâ direct din" Marele V".

Dar , deocamdată , mai avem până acolo . Urmează o portiune de creastă alcătuită din dale foarte , foarte înguste. Este exclus gândul de a încerca să mergi pe ele, căci asta ar semăna efectiv cu mersul pe sârmă. Le ocolim spre sud, pe niste fețe înierbate, destul de abrupte, pe care trebuie să cobor destul de mult si apoi să urc iar pentru a reveni la linia crestei. Coarda se desfăsoară cu repeziciune si , când soarele ne salută de rămas-bun, gata să se ascundă după vârful Caprei, suntem pe ultimul vârf (al Portitei). O despicătură prăpăstioasă ne taie înaintaea . Urmează "Strunga Marelui V" , unde vom face un rapel de 40 m .

O pâclă cenusiu-rosiatică înaintează cu repeziciune , învăluind vârfurile din fata noastră , în timp ce căldarea Arpăselului s-a umplut de umbrele negre si prelungi ale crestelor înconjurătoare .

Pe vârf ne asteaptă un prim piton, prin care este trecută o buclă de cordelină. Probabil acesta e folosit doar iarna. Coborâm pe lângă el , spre stânga , pe poteca din ce in ce mai abruptă , si ne oprim pe o mică platformă, unde găsim alte două pitoane solidarizate între ele cu o coardă cam dezlânată , care de departe parcă te avertizează să n-ai încredere în ea. Nici n-aveam de gând ...

Vântul îsi face simtită prezenta cu si mai multă perseverentă, avertizându-ne parcă să nu sperăm la vreo concesie din partea lui: este hotărât să ne facă probleme, suflându-ne corzile. Dar, avem si noi un "antidot": legăm de capătul corzilor câte un bolovan, suficient de mare si de greu încât să nu se lase dus cu una, cu două . Când toată "instalația" e gata si corzile sunt întinse, Dinu dă să pornească ...Nu-l fericesc deloc, căci are ceva de muncit să tragă în sus de corzi ca să poată coborî .Dispare sub buza unei mici surplombe ; acum nu-l mai văd deloc . Rămân singură, contemplând în tăcere corzile întinse, la capătul cărora habar n-am ce se întâmplă, marea spintecătură stâncoasă e parcă fără sfârsit. La picioarele mele se adânceste abruptul întunecat si masiv al vârfurilor din fata mea si ceata gelatinoasă ce le cuprinde încet , metru cu metru , ca o diabolică "armată"de particule minuscule , nevăzute .

Câteva minute infinite , în care nu aud decât suieratul sinistru al vântului prin spintecătura de piatră, apoi, ca de pe altă lume, vocea lui Dinu . Nu înteleg nimic din ce-mi spune. Mă apropii de marginea hăului si încerc să zăresc ceva. Dinu este incredibil de aproape, la vreo 10-15 metri mai jos, sub streasina unei mici surplombe . Cu greu reusesc să înteleg ce urlă la mine : i se pare că bolovanii n-ar fi ajuns chiar până jos, căci corzile sunt foarte tensionate. A găsit o regrupare intermediară si vrea să vin si eu lângă el. Încep să cobor, bucuroasă că a venit momentul să mă mai si misc, căci începuscm deja să tremur .

Regrupare incomodă, dar cu pitoane faine ( două de rapel, cu inel , si unul de asigurare ) si, ce-i mai important, ferită de vânt. Repetăm ritualul cu bolovanii, care acum, cu sigurantă au ajuns jos . Rămân iar singură în imensitatea de piatră, contemplând cum negurile se apropie tot mai mult si cum înserarea se strecoară cu pasi repezi printre stânci . Dinu îmi strigă că a ajuns în strungă . Încep coborârea . Vântul suflă din nou, vrând parcă să-si ia revansa . Trec peste câteva mici surplombe si peste niste praguri de piatră . Mă apropii tot mai mult de vâlcelul ce porneste din strungă spre stânga . Încă doi-trei pasi, si gata, am ajuns. Strângem corzile , si , exact cum bănuiam pornim în jos pe vâlcelul plin de bolovani ce se revarsă în grohotisul din căldarea Fundu Caprei. După zece minute suntem în poteca turistică, unde banda rosie ne asteaptă, ca o călăuză credincioasă , ca să ne conducă înapoi ,"acasă" . În urma noastră, ceața, furioasă parcă si înciudată că ne-a scăpat printre degetele-i străvezii , s-a năpustit cu toată furia asupra crestei Arpăselului, alungându-mi plăcerea de a mai admira încă si încă o dată locurile pe unde eram nu cu mult timp în urmă. O luăm rapid la picior, zoriți parcă de suflul rece al ceții . O jumătate de oră mai târziu suntem sus , lângă stâlpul de marcaj de pe Piciorul Caprei, privind pentru ultima oară în directia Arpăselului si a Arpasului Mic ascunsi acum în pâcla albicioasă ce a pus stăpânire pe toată căldarea .

Lacul Capra ne întâmpină cu o liniste parcă suspectă. Vârfurile Iezerul Caprei si Văiuga se scaldă în voaluri rozalii de ceață, luminată de soarele ce se îndreaptă spre asfintit. Iuțim pasul urcând spre sa , cu gândul că dacă salvamontistii au găsit biletul nostru, probabil că deja încep sa-si facă probleme. În saua Capra suntem din nou întâmpinati de rafalele de vânt, dar si de o surpriză : soarele , ca un ban de jar, tocmai se ascunde după crestele negre-albăstrui cu profil de fierăsrtău ce închid zarea spre apus. Ca prin minune, piscurile din jurul nostru se "aprind", căpătând nuanțe purpurii , în timp ce jos , la picioarele noastre, lacul Bâlea luceste straniu, ca un ochi deschis brusc spre adâncuri. Spectacolul durează numai câteva minute , apoi totul cade pradă ceturilor si înserării .

Coborâm spre locul nostru de cort, în timp ce la vila Paltinul se aprind luminițele. La Salvamont nu e nici o mișcare , așa că vom dormi din nou în cort. Înainte de întâlnirea cu Morfeu, vom rememora desigur pas cu pas această tură superbă. Dar știind că azi e 1 oct. 1999, vom rememora și aniversa neuitata prima noastră tură comună de munte din 2 oct. 1998 prin cotloane minunate ale Pietrei Craiului și secvențe din cele peste 100 de zile de munte de atunci până astăzi. Un an de o ”bogăție” incredibilă !

O ultimă geană de lumină , amintirea unei zile superbe scapătă după culme, în timp ce deasupra, pe eșarfa albastră a cerului, încep să apară stelele, ca o pulbere de cioburi de oglinzi, purtată până la marginea zării de apa unui lac fără sfârsit ...

Meniu: 
16. articole ale Marlenei
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8