CHEMAREA MUNTELUI

CHEMAREA MUNTELUI

Dinu și Marlene MITITEANU
Relatări, amintiri, gânduri, sfaturi, opinii

14. In memoriam

Un Negoiu numit Boerescu

A fi om inseamna neindoielnic a fi raspunzator.             Antoine de Saint-Exupery

Fiecare munte are cateva varfuri mai inalte, mai impunatoare, vizibile de departe. Fiecare munte are cativa oameni care i s-au dedicat, care si-au legat numele si viata de munte in general, de acel munte in special. Desigur ca enumerarile ce urmeaza sunt incomplete: Bucegii i-au avut pe Mihai Haret, Bucura Dumbrava, pe fratii Nestor si Alecu Urechia, pe fratii Radu si Serban Titeica, pe Nicolae Bogdan, Niculae Gelepeanu, Niculae Butmaloi, pe Nae Dumitriu; Piatra Craiului pe Friedrich Deubel, Karl Lehmann, Ion-Ionescu Dunareanu ; Ceahlaul pe Vasile Macarescu si Gh. Iacomi ; Ciucasul pe Nicolae Ioan; Apusenii pe Iuliu Czaran, Emil Racovita, Valeriu Puscariu, Maxim Pop. Fagarasii i-au avut la inceput de secol pe Robert Gutt, Karl Konradt, pe A.B. Szallay cu ale sale 500 de excursii in acest masiv si pe Iosif Fischer cu sutele, poate miile sale de fotografii ale masivului. Ultimul mare iscoditor, ocrotitor, prieten, frate, al acestui munte magnific a fost alpinistul, schiorul, cabanierul, salvamontistul sibian Toma Boerescu. Acest om a fost un Negoiu al pasiunii pentru munte, al dragostei si devotamentului, responsabilitatii pentru oamenii care abordau muntele, al daruirii, altruismului, modestiei si bunatatii.

Intrasem de curand in familia alpinistilor – „pentru ca sa pot privi muntele si din alte unghiuri decat pana atunci” cum scria un alpinist francez. Ascultam cu atentie relatarile celor mai vechi despre alpiniade, escalade reusite, esecuri, despre alpinisti model. Despre unii citisem : Emilian Cristea, Alexandru Floricioiu, Ionel Coman, Walter Kargel. Despre altii : Niculae Baticu, Toma Boerescu auzeam prima data de la noii mei prieteni cu care repetam mereu ritualul legarii in coarda in Cheile Turzii. Intr-una din duminicile lui ”70, cineva a adus un zvon : „Au venit sibienii, este si Toma Boerescu cu ei” . Au aparut intr-adevar. Pe Egin Scheiner, Ion Grigore si Gimi Meltzer i-am cunoscut cand mi-au intins mana ; pe nea Toma il remarcasem mai inainte, dupa parul argintiu, dupa faţa sculptata de vanturi si luminata de zambet ca peretele Negoiului de razele soarelui diminetii.

Dupa cateva minute aveam impresia ca s-a intors acasa indragitul sef al familiei alpinistilor ; eram parca acolo de mult, continuam parca o discutie mai veche, la baza Crestei Frumoase.

Nu peste multa vreme l-am reintalnit cu multa bucurie in cheile Bicazului la prima editie a cupei „In Memoriam Aurel Irimia”. Varsta ii dadea dreptul sa priveasca doar, dar el s-a legat in coarda si a urcat cu miscari calme si sigure, cu seninatatea si siguranta cu care altii merg pe strada. Era atat de „acasa” pe acele „trotoare verticale”.

Am aflat apoi tot mai multe din ispravile sale trecute, din relatarile altora, din buletinele din anii ’30 ale Clubului Alpin Roman. Am aflat ca a fost printre primii alpinisti care au „cochetat” cu Fisura Mare din Peretele Vaii Albe din Bucegi, denumita ulterior Fisura Albastra, „muncita” apoi de finul sau – tenacele Emilian Cristea si terminata „pe directa” de agilul Floricioiu. Aflam ca el a urcat primul Surplomba Mare din Peretele Galbenele. Admiram in reviste fotografia sa din timpul „luptei” pentru depasirea marelui tavan si pe cele din Peretii Caltunului si Negoiului. Aflam ca a fost campion si antrenor de schi, cabanier la Babele si apoi in Fagarasii deveniti „ai lui” – la Cabanele Balea. A construit prima mini-hidrocentrala pentru cabana de la Cascada Balea. A fost animator,organizator si instructor al sectiei de alpinism a Clubului Vointa Sibiu. Alpinistii lui Nea Toma erau printre cei mai indragiti si simpatizati. Erau cinstiti cu noi, cu ei, cu Muntele. Ei veneau la alpiniade sa se intalneasca cu prietenii, sa se bucure de contactul cu stanca sau de cadourile iernii alpine. Nu cautau ca altii smecherii ca sa mai urce un loc in clasament. Nu faceau improvizatii, nu riscau. Iarna erau echipati ca pentru Polul Nord. Ironiile unora nu-i atingeau. Ei faceau ce-au invatat de la nea Toma, care „stia el ce stia”.

Pe Toma Boerescu, ca montaniard veritabil l-au preocupat problemele salvarii in munti si evitarii accidentelor cu mult inainte de 1969 cand s-a legiferat Salvamontul. In 1973 el a organizat – luptand tenace cu birocratia si inertia – prima patrulare pentru prevenirea accidentelor pe Creasta Fagarasilor. Rezultatul a fost cel pe care sconta: a fost prima vara in care muntele n-a putut lua nici o jertfa umana, fatza de 23 in cei 10 ani anteriori. La consfatuirile anuale ale coordonatorilor si sefilor de formatii salvamont, cuvantul lui Toma Boerescu era asteptat cu interes si ascultat cu atentie.

La patul sau de suferinta din Spitalul de Oncologie din Cluj, mi-a povestit multe, căci îl vizitam des şi stăteam multe ore la poveşti. Mi-a relatat printre alte dureri ale sale:  „M-am întâlnit  pe stradă cu un fost elev al meu la şcoala de schi, era acum ofiţer de securitate. Mi-a spus: -Am aflat ca vreţi să daţi foc securităţii din Sibiu ! I-am replicat” proşti informatori aveţi, eu spusesem ca „ar trebui sa-mi dau foc in faţa sediului vostru. Căci nu mi-aţi aprobat să merg in RFG sa-i salvez viaţa fiului meu Dani donându-i un rinichi, ci mi-aţi aprobat dooar mai apoi să ma duc la înmormântarea lui ! „

S-a deschis apoi santierul Transfagarasanului. Exista pericolul ca militari nevinovati sa moara in avalanse despre care ofiterii genisti – cu care statuse de vorba- nu stiau nimic si nu voiau sa asculte sfaturile unui „civil pisalog”. La patul sau de suferinta am fost martor al revoltei si durerii sale la aflarea vestii ca sase militari au murit din cei 11 acoperiti de lintoliul de nea intr-o curba a soselei in constructie, unde erau ”la adăpost” în acel unghi mort doar față de pietre .Era primavara (luna mai); la Cascada Bâlea ploua, dar sus, in ceață, pe creasta Bâlii ningea. Explozia genistilor a rupt echilibrul labil dintre straturile de zăpadă din acel culoar – tipic pentru avalanse – culoar barat acum de ziduri protectoare.

Prin amabilitatea doctorului Nicolae Ivan, medicul de atunci al salvamontului Sibiu ( are un „portret” tot in acest  capitol )- am primit in copie scrisoarea pe care atunci a adresat-o Boerescu oficialitatilor judetului. Citez doua fragmente : „Ma simt si eu responsabil ca n-am insistat mai mult la conducatorii lucrarii care intotdeauna ne-au ignorat”. In final scrie :”propun ca atunci cand instalatiile de urcare vor fi gata si sezonul de schi va incepe, o echipa de salvamontisti bine instruiti in cunoasterea zapezilor sa supravegheze in fiecare zi cu termometrul in mana – intreaga vale si sa inchida partiile de schi susceptibile de avalanse. Dupa intoarcerea mea la Sibiu va rog sa-mi acordati o audienta”. Tot atunci a scris doctorului Ivan „azi mi-au luat masura pentru proteza si vin acasa gata de lupta pe baricade..”( I se amputase un picior de sub genunchi ).

Au trecut ani de la revolutie. Dar pe Monumentul Genistilor de pe Transfagarasan inca nu s-a instalat o placa cu numele celor care au murit in acel „razboi cu muntele”. Sa ne gandim cat de mare i-ar fi fost durerea daca ar fi trait sa afle de avalansa cu 23 de morti din 17 aprilie 1977 de la lacul Balea ( vezi in cap.10 ) . Sau poate tenacitatea lui ar fi dus la evitarea acelei cumplite catastrofe!. 

Intr-o vineri din septembrie ˜74, impreuna cu bunul meu prieten Miki Gyongyosi am hotarat „sa dam o fuga” pana la Balea, sa mai facem si noi un transport de materiale la refugiul de la Lacul Călțun – gandit de Boerescu si aflat in constructie. Ne-am oprit Ia Sibiu sa-i facem o scurta vizita. Bocanea prin camera cu noul lui picior de lemn. La Cluj, unde-l insotisem „la probe”, incercam sa-l conving cu vorbe si reviste – ca va fi mai usor de schiat cu el decat de mers – „Sa stii ca ai avut dreptate doctore, la iarna cred ca voi schia”. Intotdeauna a fost un optimist sau, in orice caz a jucat cartea/piesa optimista … 

– „Nu veti fi lasati sa urcati la Balea, caci se pregateste taierea oficiala a panglicii transfagarasanului de catre seful cel mare. Noi avem aprobare sa urcam maine cu doua autobuze pentru refugiu”. Am pacalit controalele urcand cu trabantul lui Miki pana la „glajeria” Porumbacului si de acolo, per pedes peste Negoiu, pe creasta, pana la Balea, unde a sosit si nea Toma. I-am spus mai in gluma, mai in serios ca transfagarasanul a fost facut de fapt pentru dansul. Dirija distribuirea materialelor pe spatele voluntarilor (inclusiv o trupa de copii din Sighisoara si Medias !) – care porneau in sir indian prin tunel si apoi pe „poteca refugiului” marcata cu momai de Ion Grigorea din Salvamontul sibian. Pe creasta, cu panourile in spate, vantul ar fi dat cu noi de pamant, cum de fapt a si facut-o pe coastele Laitelului.

     Cred că atunci a fost ultima dată nea Tomiță la Bâlea. In orice caz pentru mine a fost ultima data cand l-am vazut. Intr-un fel ma bucur ca ultima imagine a lui o am acolo, pe fundalul crestelor ce le-a iubit o viata, creste care au fost viata lui. De 1 mai ’75 am urcat cu familia si prietenii la Bâlea. Ne grabeam sa prindem ultima telecabina. Acolo, un bun prieten sibian, imbratisandu-ne cu lacrimi in ochi si vocea vibrand de durere ne-a spus :- „ieri l-am condus pe ultimul drum pe nea Toma”. Mi-au trecut atunci prin minte, ca intr-un film rulat cu viteza, toate acele fantastice intamplari auzite in zecile de ore si zile, la patul lui de spital din Cluj. Imi vorbea de boala doar 1-2 minute, acea boala nemiloasa careia nu ne place nici sa-i rostim numele si pe care a infruntat-o cu barbatie si demnitate pana in ultima clipa. Relua apoi acel roman – fluviu despre munte, dupa ce ma intreba : „unde ne instalasem bivuacul data trecuta ?” Si ne echipam apoi cu pioleti si coltari, ne luam rucsacii in spate si porneam mai departe. Nu mai exista boala, nu mai existau paturi de spital, pereti, mirosuri de medicamente. Simteam gerul muscandu-ne obrajii; in ochii sai vedeam peisajul montan ca-ntr-o oglinda.

Am incercat sa-l conving  sa puna pe hartie tot ce-mi spunea. „Nu ma pricep la scris doctore” -„Nu e nevoie de pricepere nea Toma, ci de autenticitate. Scrieti asa cum povestiti, ganduri sincere, ne-„fardate”. Cartea nu va fi citita si analizata de critici literari, ci de noi, iubitorii de munte. Citind-o, ei ar simti ca sunt la o masa cu Dumneavoastra, undeva la o cabana sau la un foc intre corturi”. Am aflat ulterior ca l-au mai indemnat si sibienii sa scrie. Nu a scris, dar si-a inregistrat pe banda amintirile. Manuscrisul dactilograftat dupa banda de magnetofon a ajuns la o editura din Bucuresti, dar vigilenta cenzurii a gasit in relatare prea multe nume de „dusmani ai poporului”.  Eu inca mai incerc sa gasesc, mai sper sa apara un exemplar. (Nota din 2004: dupa tiparirea acestui articol in revista „Muntii Carpati: am primit un telefon :” Ma numesc Flaviu Boerescu…” Si apoi- de la nepotul lui Nea Toma am primit in copii sase casete audio cu „Amintirile unui montaniard” pe care le-am ascultat cu emotie, apoi le-am transferat pe CD-uri si le mai ascult periodic. Dupa ele, acum (2014) se lucreaza la tastare si apoi se speră că se va tipari cartea in „Colectia verde ” a editurii Romania Pitoreasca. 

Toma Boerescu a iubit cu pasiune muntele si i-a invatat pe multi altii sa-l abordeze cum se cuvine, cu prudenta, cu respect, cu dragoste. In iernile anilot ’70 cand impreuna cu Doru Oros si Roli Omer am parcurs fascinanta creasta fagarasana, in multe zone, sfaturile ce mi le daduse nea Toma in spital, cantareau greu in balanta deciziei pe care o luam. Cred ca nu gresesc daca afirm ca poate si noua nea Toma ne-a salvat viata.

In Germania unde s-a dus pentru a se convinge ca piciorul ii trebuie intr-adevar amputat, a fost primit ca un erou: „Bun venit lui Toma Boerescu, omul care a educat si mii de tineri germani din Sibiu si nu numai, in spiritul muntelui”. Sa ne gandim ca asta i-a spus-o cineva in numele unui grup numeros de urmasi ai celebrilor montaniarzi ai celebrului SKV! (Siebenburgischer Karpaten Verein – Clubul Carpatin al Transilvaniei).

Boerescu, in copilaria lui la Ploiești unde s-a nascut la 27 aprilie 1912, zarea in departare muntele care-l chema. A raspuns cu entuziasm „prezent”, cu toata fiinta si viata lui acestei chemari. A devenit pas cu pas un montaniard, un om de munte, un Om-Munte. A fost si ramane pentru toti care iubim muntele un Negoiu numit Boerescu.

 

Loading