Täschhorn-ultimul patrumiar

Să mai rămânem o clipă sus! E atât de minunat să te odihnești pe vârf, să visezi printre nori...
Guido Rey

Cine vrea doar imagini: https://photos.app.goo.gl/64VAvASxDG71PDve7

Doream să încheiem vacanța alpină 2018 tot cu un patrumiar, cum o începusem. Cu cel mai mare din vara asta -Weisshorn-ul cu cei 4.505 m ai săi, al 5-lea dacă numărăm Mont Blanc-ul, Monte Rosa și Lyskamm-ul doar câte o dată. Dacă vremea ar fi fost cum ne-o dorisem, am fi amânat pe alt an tura de pe Dents du Midi, după Täschhorn am fi urcat și pe Rimpfischhorn și am fi încheiat vacanța cu semețul Weisshorn de vizavi. Dar dacă n-a putut fi el, atunci ultimul să fie Täschhorn-ul- al 6-lea patrumiar cu cei 4.491 m, primul sub linia de 4.500 m, (următorul, al 7-lea e Matterhornul - 4.478 m!).
Deci Täschhorn -ultimul patrumiar? Probabil da! Și din cauza vârstei și din alte motive (în următorii 3-4 ani avem alte planuri). Deși nu ne-am plictisit de Alpi, ne e dor deja de Alpi. Dar e clar că e ultimul ce l-am urcat în vara 2018. Și este al 65-lea, ultimul, urcat de fenomenalul Patrick Berhault în tentativa de a călca pe toți cei 82 de patrumiari ai Alpilor în 82 de zile. Pentru noi este al 33-lea patrumiar urcat în timp de 10 ani. Este balsamul pe dezamăgirea produsă de eșecul pe Dent Blanche în urmă cu o săptămână. Este cireașa de pe tortul nostru alpin din vara asta. Este vârful în refugiul de la baza căruia am dormit o noapte în vara 2010, dar pe care nu l-am urcat atunci din cauza vântului turbat și a temerii că cei din fața noastră vor disloca pietre. Este deci vârful care ne era dator, vârful căruia îi eram datori! Este vârful de pe care am avut priveliști de vis, căci vremea a fost de vis. Este vârful pe care am avut cam 95-98% cățărare pe stâncă, cu foarte scurte zone cu zăpadă, deci am fost ”în mediul nostru”.

Refugiul de unde se pleacă la ore mici spre Täschhorn este Mischabeljochbiwak. Aici se poate ajunge dinspre Saas Fee, de la cabana Längflue -2.867m până unde se urcă cu telecabina, dar ghețarul Fleegletscher de sub Mischabeljoch e uneori riscant de abordat. Noi, în 2010, plecând de la cabana Längflue am trecut peste patrumiarul Alphubel, apoi am coborât la Biwak. Acum am folosit accesul din orășelul Täsch, situat pe celebra vale Matter, între localitatea Randa, unde e campingul folosit și în vara asta de noi și Zermatt. Reamintim că în Täsch e o uriașă parcare acoperită unde și turiștii, dar și locuitorii din Zermatt, își lasă mașinile și merg cei 6-7 km cu trenul, căci în Zermatt accesul autoturismelor cu excepția celor electrice e interzis. Aflasem de pe internet că din Täsch, situat la 1.449 m, o șosea îngustă, dar asfaltată și cu locuri de depășire, ne poate duce cam 7 km până în Ottawan/Täschalp, la 2.170m unde există o parcare gratuită.

Duminică 29 iulie dimineața sosim cu ALP în acest ”sătuc”, cu câteva stâne și căbănuțe. N-am urcat de ieri, știind că bivuak-urile (unde nu se fac rezervări!) sunt aglomerate vinerea și sâmbăta, când alpiniștii depășesc numărul de locuri, cum știm că se întâmplă mai ales la Refugiul Carrel de pe Creasta Leone a Matterhorn-ului. Urcăm apoi per pedes vreo oră pe un drum ce duce la Cabana Täsch (de unde se poate urca pe patrumiarul Rimpfishhorn). La o ramificație cotim la stânga, apoi de la capătul drumului, la un torent, începem să urcăm pe o potecă marcată cu momâi pe o morenă ce ni se pare interminabilă. După 3 ore ajungem într-o zonă mai plată, unde, mai spre dreapta e lacul Weingartensee, nume ce ne amuză, căci nu e nicio podgorie prin zonă! Mai sus, pe morenă nu mai e potecă, ne ghidează doar momâile.
Următoarea țintă este bara stâncoasă, un contrafort al versantunui nord-vesti al lui Alphubel, de care știm din descrierile de pe ”Camp to camp” că e ”cu probleme”. O vreme ne ghidăm după momâi, prindem brâna stâncoasă spre stânga, dar la un moment dat nu mai vedem niciuna și vom depăși cu emoții, ”la liber”, vreo două scurte zone cu prize rotunjite. Acolo ar fi trebuit să fim ”în coardă”, iar eu, capul de coardă, să plasez 1-2 asigurări dacă aș fi găsit unde! Mai departe e simplu, așa că ne vom lega în coardă și ne vom monta colțarii doar la marginea ghețarului. Ghețar care în prima parte nu arată prea prietenos, are crevase și seracuri întortocheate, fără urme de colțari. Înaităm ca melcii prin acest labirint alb, văzând și făcând. După cam 30 minute scăpăm de aceste denivelări și pe zona mai plată de pe mijlocul ghețarului găsim o potecă. Mai avem doar de sărit unele crevase înguste, un fel de joacă de copii. Ne întâlnim cu alpiniști care coboară, care au dormit cam înghesuiți, dar au fost pe vârf! Căci a fost zi faină și ne e ciudă că de teama aglomerației n-am urcat aici cu o zi mai devreme. La un moment dat zărim ciudatul Biwak, construit în 1995, situat la 3.850m, în îngusta șa dintre patrumiarii Alphubel și Täschhorn.

E un refugiu metalic, cu două colțuri ale bazei fixate în stâncă, cu alte două pe lungi picioare metalice. Este de fapt o cabană mică, cu două încăperi, dormitor cu 24 locuri și bucătărie cu sobă cu lemne (!!) și dotată cu toate cele necesare. Apă desigur din zăpada ce se topește continuu în oale mari ! Modern e mai ales faptul că cilindrul-rezervor de sub WC se poate înlocui când e plin! La 15.30 suntem în refugiu unde mai sunt două echipe, dar în final vom fi 16. Există și aici un registru, unde ar trebui să se treacă toți, nu doar cei care vor, ca la cabanele cu ”gardian” (cabanier). Și ne mirăm că jumătate dintre ei nu s-au trecut în registru, probabil ca să nu achite mai apoi costul cazării în contul afișat la vedere! Ne sortăm echipamentul pentru mâine renunțând la șuruburile de gheață, rop-man-uri și alte echipamente, dar ne punem colțarii în rucsaci. Ne pregătim ceaiul, cinăm, mai ieșim să admirăm și să fotografiem peisajul, iar la ora 20 ne instalăm ”la nani”.

Luni 30 iulie. Ne trezim la 2.45 și reușim (așa am vrut!) ca la ora 4.05 să fim primii care pornim spre vârf până pe care se fac în medie 4 ore. Studiasem de ieri începutul potecii, care ocolește primul ”jandarm” prin dreapta. Momâile sunt dese, ușor de găsit la lumina frontalelor, dar ”poteca” șerpuiește și urcă destul de abrupt. Urcăm cu spor, nu e încă nimeni în urma noastră, dar ne străduim să nu dislocăm pietre. Căci e știut că roca e friabilă și că mai tot traseul e pe stâncă, doar scurte zone cu zăpadă, dar foarte înguste, ca o bârnă albă, zone unde n-ai voie să te dezechilibrezi. Noroc că nu e vânt. Cam după o oră revenim în creastă, când ne ajunge din urmă și ne depășește o echipă. De aici se urmează cvasi-matematic creasta. O cățărare faină, de genul celei de pe Creasta Nadelgrat, cu prize mari, ”sănătoase”, dar numai pe creastă. Panta devine pentru o vreme mai puțin abruptă. Mici turnuri se trec direct sau se ocolesc. Ne depășesc pe rând încă vreo 3 echipe.

Cerul începe să se lumineze, curând stingem frontalele și scoatem la îndemână aparatul foto. Căci la 6.10 răsare soarele între Lagginhorn și Weissmies, patrumiari pe care urcaserăm în primele două zile ale acestei vacanțe. Dar care văzuți de aici par doar niste dealuri ! Priveliști fantastice în toate direcțiile; suntem ”acasă”, recunoaștem toate vârfurile. Apar apoi zone cu zăpadă, așa că ne montăm colțarii. Sunt zone scurte, dar foarte înguste, cu pante abrupte și în stânga și în dreapta, zone unde mergi în echilibru, ca pe bârnă, n-ai voie să te dezechilibrezi. Noroc că nu e vânt. Ne depășește și ultima echipă, doi italieni simpatici, mai vorbăreți. Apoi, după ultima zonă cu zăpadă, apare prima echipă care coboară, se opresc să-și pună colțarii. E ora 8 și vedem mai mulți pe vârf, lângă cruce. Pentru a ajunge acolo, se părăsește creasta sudică urmată până aici, se urcă oblic spre dreapta pe o față iarăși mai abruptă. Pe care aflăm din nou cât de friabilă e roca, formată din șisturi sfărâmicioase, mai totul mișcă: ”assiettes imbriquée” = stive de farfurii. Ne ghidăm după italieni, care urcă o vreme pe mijlocul acestei fețe, apoi traversează pe o brână pământoasă spre dreapta, către creasta estică.

Îi reîntâlnim pe italieni sub vârf, când începuseră coborârea. Ne spun că sus nu mai e nimeni, că vreo 8 persoane au plecat mai departe pe îngusta creastă ce duce în vârful Dom- 4.545 m. Creastă pe care a murit fenomenalul Patrick Berhault în 28 aprilie 2004, în timpul tentativei de a urca în 82 de zile cei 82 de patrumiari ai Alpilor. Täschhorn-ul era al 65-lea! La 8.45 suntem sus ! Vreme superbă, peisaje de vis ! Suntem doar Noi Doi și Alpii ! Stăm pe vârf, în extaz 45 de minute. Coborârea e mai dificilă, mai periculoasă, necesită mai multă atenție. Culmea este că acum ziua, în 1/3-mea inferioară a coborârii, greșim undeva, părăsind prea devreme creasta spre sânga și revenind în ea cu mari emoții și atenție, printre dale mișcătoare. Așa că abia la 15.30 suntem înapoi în refugiu. Urcaserăm în 4.45 ore și am făcut 6 ore la coborâre. Am preferat să coborâm cu prudență, nu ne grăbeam căci decisesem să mai rămânem încă o noapte, să abordăm mâine fără grabă și în siguranță ”bara stâncoasă”.

În refugiu găsim doar doi elvețieni din Verbier, cu care mai povestim. Ei au un plan demn de mari ași (unul e ghid aspirant) și vor pleca la ora 2 din noapte. Dimineața mai facem mici ”retușuri” în dormitor, ne notasem de ieri contul în care Florin ne va plăti banii de cazare și plecăm la vale. La traversarea barei stâncoase avem emoții justificate, dar de data asta căutăm cu atenție momâile, nu mai coborâm pe unde am urcat. Montăm un rapel într-o zonă cu prize mai fine, descoperim apoi alte două puncte de rapel și în fine, ajungem la lunga zonă de morenă, apoi la potecă și în fine la ALP. Suntem fericiți dar și puțin triști, știind că pentru noi probabil se va adeveri ce am scris în titlu: ” Täschhorn-ultimul patrumiar ”.

36 de imagini la: https://photos.app.goo.gl/64VAvASxDG71PDve7 Sperăm să vă placă !
******

Meniu: 
01.Articole recente
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8