Locul Elis

O imagine cu ”Locul Elis” postată de mine recent pe FB a stârnit întrebări și curiozități. Ceea desigur ce mă bucură . Am promis că voi scrie și posta pe blogul meu un articol pe tema asta.

Unii știți că dintre toți munții României, Piatra Craiului a fost și este muntele meu de suflet.

E un munte fascinant. Știu oameni care s-au îndrăgostit nebunește de Craiasa Carpaților. Ca de o femeie, asa cum a scris Jean Coste: "J'aime cette montagne, comme on aime une personne". Știu un Om care, de căteva ori în viață, când i s-a cerut să aleagă între două iubiri, a ales... Crăiasa. Unii dintre cei care iubiti Piatra, stiti despre cine vorbesc.

Ea te cheamă mereu, de Ea nu te plictisești niciodată. Unor amici care se mirau că merg anual de câteva ori și dedic multe zile Acestui Munte, ei știind că "îl termini în 3 zile", eu le răspundeam :" Depinde ce înțelegem fiecare prin "a termina" ! ".

Când scriu aceste rânduri, după aproape 60 de ani de când i-am fost prezentat Alteței Sale Piatra, pot afirma ca "nu am terminat-o". Și mă bucur ca e așa, că pe lângă bijuteriile sale sclipitoare, care mă atrag să le revăd periodic, mai sunt situri în care "să sap" ca un neobosit arheolog după alte nestemate.

Revenit în Cluj în toamna anului 1965, după stagiul de medic la țară , am și început a bate sistematic munții. Am parcurs intâi aproape toate crestele Carpaților, lăsând intenționat la urmă Piatra Craiului, atât ca "desert" pentru "dulceața" ei, cât mai ales pentru că auzisem și citisem ca e "dură". Articolul din Almanahul Turistic 1964 al lui Walter Kargel despre "Cetatea alpină a Dianei" , m-a determinat sa iau lectii de alpinism și să-mi procur cele necesare pentru a putea intra si iesi în siguranta din aceasta "cetate" a cărei descriere mă fascinase. Și -tânăr fiind- testam dacă prietenelor mele le place muntele! Undeva, pe blogul meu, la ”Gânduri despre munte” găsiți: ”Copil fiind, când ii priveam pe cei ce se întorceau de pe Mont Blanc, vedeam în ochii lor arzând o flacără stranie.” Maurice Herzog

De la prietenele mele nu așteptam să meargă mult şi repede, să care în spinare bagaje mari. Astea vin cu timpul. Căutam acea ”flacără stranie”. Testam dacă le place Muntele ! Vedeam asta şi pe traseu, mergând, povestind, dar mai ales pe câte o "belvedere", unde eu nu mă uitam la peisaj, ci în ochii lor. Dacă nu vedeam "flăcăruia", uimirea în faţa acelui peisaj, picau la "examen" ! Eram sever, am picat vreo cinci în trei ani şi uneori, când eram îndrăgostit "bine", sufeream o vreme "ca un câine", dar răbdam. Căci eram hotărât ca o calitate importantă a viitoarei mele soţii, să fie pasiunea pentru munte similară cu a mea. Şi am avut grijă ca "dovada" să fie autentică, nu simulată , cum a păţit de vreo câteva ori prietenul Mircea Florian:
http://www.dinumititeanu.ro/Mircea-Florian

În vara 1968 am văzut la Elis (Elisabeta) http://www.dinumititeanu.ro/Elis%20Mititeanu) "flăcăruia" ! Cu ea și cu Mircea Florian pe care eu în cunoscusem în 10 aug 1966 la cabana Curmătura, am folosit mare parte din vacanțele următorilor 15 ani pentru a explora sistematic superbele ”cotloane” ale Minunatei. Vechea și mult dorita Cabană Ascunsă din Brâul Ciorânga, ne-a fost câțiva ani ”base camp”. Ne străduiam s-o reparăm, mai ales acoperișul. Am cărat cu stoice eforturi un sul de carton asfaltat ( secționat la un moment dat în două) cu care- cățărați pe un brad de lângă ea- încercam să astupăm golurile prin care intra ploaia. Ne era teamă să urcăm pe acoperiș, să nu se dărâme cu noi. Erau cam putrede și ”tălpoaiele”, așa că la un moment dat Mircea a spus ”Asta nu mai poate fi reparată, decât demolată și refăcută” Și... ar fi fain s-o facem în altă zonă ! Așa s-a născut ideea ”Noii Cabane Ascunse” la care ne gândeam și al cărui loc de amplasare îl căutam ( cu sursă de...apă aproape !?) în timpul explorărilor noastre.

Abia în vara lui 1969 a venit rândul zonei dintre "Grota La Ulcior" și "La Lanturi" despre care Nea Iancu (I:I: Dunăreanu) scrie la pagina 117: "După Grota La Ulcior, ajunși la ultimul fir al Șpirlei, linia Brâului de Mijloc se înfundă fara nici o speranță la Colții Răi". Noi n-am vrut să-l credem. Și ne-am dus cu bagaje mari și cort să studiem zona. Atunci, în seara de 26 aug. 1969 a descoperit Elis locul care pentru mine și prieteni ai mei poartă numele de ”Locul Elis” aflat pe Brâul de Mijloc la cam 200 m sud de Grota La Ulcior. Loc la care am muncit să-l lărgim, să-l orizontalizăm, să-l marcăm cu un chenar de pietre albe, cum în știți acum unii dintre voi. De acolo și după mai multe perseverente căutări (încercaserăm și dinspre Lanțuri) și pe mai sus și pe mai jos, am găsit "Trecerea Mult Dorita". Pe atunci nu era marcată cu momâi, nu era potecă bătută ca acum. Dar eram siguri ( ca și în atâtea alte locuri din Piatra Craiului ”descoperite de noi”) ca nu eram primii muritori pe acolo. Am găsit vechi tuburi goale de cartușe ! Știam că localnicii, vânatorii și braconierii de capre negre - Gârniță și alții ca el, au cunoscut cotloanele Pietrei înaintea turiștilor sași.

În monografia Piatra Craiului a lui Emilian Cristea apărută în 1971, am fost de acord să scrie: "Pe o mica distanta intre valea superioara a Spirlei si traseul turistic "La Lanturi", Braul de Mijloc necesita cateva treceri mai complicate.” (editia I-a, pag. 261 }.

În toamna lui 1973, am urcat din nou acolo cu bagaje mari pentru 5-6 zile. În locul cel mai îngust al Canionului Anghelide, n-am încăput cu ruscacii ”butucănoși” la modă pe atunci, a trebuit să-i mai golim pentru a trece. De acolo am început să căutam locul unde să amplasăm ”Noua Cabană Ascunsă” ridicată în 1976 și botezată altfel, cum mulți știți. De acolo, din ”Locul Elis” auzeam loviturile de secure si vedeam cum se ridică în Poiana Șpirla o căsuță albă. Ne-am speriat că se reface stâna din coasta rezervației, pe care o știam că era ruină. Ne-am bucurat apoi, când la Plaiul Foii am putut strânge mâna constructorilor refugiului: nea Traian Flucuș - om de o rară modestie și salvamontistii săi Jinga, Badea și Cotinghi - din Zărnesti ("orasul lipit de tâmpla celui mai frumos munte " cum spune Petre Grigore) și meșterul dulgher Nicolae Secărea. În mod sigur nu pentru amatorii de chefuri -care la un moment dat se înstăpâniseră acolo- își bătătoriseră palmele în poienița Spirla acești oameni.

Nu vă relatăm aici ”istoria” Noii Cabane Ascunse” - mulți o știți din jurnalele ei- cabană-”castel” ridicată cu stoice eforturi în 1976 (eu n-am putut participa) de doar trei Oameni: Mircea Florian, Gelu Stoica și Doru Oros. Ultimii doi foști studenți la Cluj care la absolvire își aleseseră locuri de muncă cât mai aproape de Minunata, de care se îndrăgostiseră datorită mie.

Dar la 25 de ani de când am început ”să bat munții” cu Elis, ca un trăznet din cer senin a căzut peste ea o boală nemiloasă. Cu care s-a luptat cu curaj şi dârzenie şi pe care a biruit-o pentru un număr de ani. Am mai făcut şi ture pe munte, în ciuda "ăleia". Dar apoi, treptat am devenit infirmierul ei, eu mergând la munte doar "pe fugă" şi mai ales în gând cum "mergea" şi ea. Așa că după ce a plecat spre zări mai înalte, de câte ori trec pe la ”Locul Elis” îl consider un mormânt simbolic...

Și revenind la ”flăcăruia din ochi”: Dintre acei oameni ”in ochii cărora am văzut ”acea flacară stranie", din toamna 1998 face parte Marlene , devenită în 5 oct. 2002 soția mea și partenera de incredibil de multe și de faine ture montane: http://www.dinumititeanu.ro/despre%20Marlene

S-aveți de Viață, de la Munte, de la Crăiasa numai bucurii !

glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8