Lagginhorn și Weissmies

”Alpii- cetate fantastică, lanț de ziduri inaccesibile, turnuri care se profilează pe cer, aurite de soarele atâtor secole.”
Guido Rey

Alpii –o cetate care nu trebuie asaltată ca una inamică, ci spre care mergem siguri că-și deschide singură porțile pentru prieteni. Pe noi ne-a primit ca prieteni de 10 ani încoace.
Ca țintă principală a vacanței noastre din Alpi 2018, am ales zona ”Couronne imperiale”, binecunoscută de noi. Zona care are cea mai mare concentrare de patrumiari, în stânga, în dreapta și între brațele acelui uriaș Y format de văile Saas și Matter, Y care ”se sprijină ” pe Rhône în orașul Visp.
Știam desigur de la plecare că nu ne vom putea realiza toate planurile. Căci depindeau nu doar de noi, ci și de vreme. Dar am reușit 7 din cei 10 patrumiari doriți. Ne pare rău că pe Dent Blanche n-am ajuns până sus din cauza ceții dese, că n-am urcat pe Lenspitze, dar mai ales pe Weisshorn- al 2-lea vârf al Elveției, căci e singurul ce ne lipsește din lista primilor 9 patrumiari în ordine descrescândă a altitudinii. Și că n-am urcat niciun patrumiar de pe acea creastă ce pleacă din Tête Blanche: Dent Blanche, Obergabelhorn, Zinalrothorn, Weisshorn, Bishorn.
Ca aclimatizare pentru următoarele vârfuri ne aleseserăm doi patrumiari care depășesc cu puțin ”linia magică” de 4.000 m, Lagginhorn- 4.010 m și Weissmies- 4.023 m, accesibili din orășelul Saas Grund aflat la 1.559 m. Vineri 13 iulie pe la ora 15 ne întâlnim cu trei buni prieteni români din Elveția -Dia, Florin și Iulian- în stația de plecare a telecabinei Kreuzboden și urcăm primul tronson al acesteia (al 2-lea duce spre dreapta la cabana Hohsaas, la 3.098 m unde vom dormi mâine seară), apoi per pedes încă o oră spre stânga, până la cabana Weissmies -2.726m. În cabană doar alpiniști, cina e la 18.30, pe la 20.30 toată lumea e în dormitoare, unii deja dorm, alții așteaptă somnul.

Sâmbătă 14 iulie. E Ziua Franței, dar noi suntem în Elveția a cărei zi națională va fi în 1 august. Trezire la 2.45, mic dejun la 3.00. La 3.40 pornim la frontale cu spotul cărora căutăm momâile pe morenă. Cam bâjbâim, cum fac și alții din fața noastră, nu știm pe care să-i urmăm! Mai ales că unii pe care i-am ajuns ne-au spus că au ca țintă Fletschhorn-ul, un vârf din stânga, mai dificil, dar... nedreptățit că-i lipsesc doar 4 metri pentru a fi și el pe nobila listă a patrumiarilor! A fost de fapt cândva, dar noi măsurători l-au degradat, însă frumusețea i-a rămas totuși, deși el a pierdut mult din atractivitate. Dăm apoi de o potecă firavă, iar când se luminează de ziuă, ajungem la ghețar pe care poteca e clară. Ne montăm colțarii pe bocanci, ne legăm în ”coardă scurtă” și pentru o vreme continuăm cu bețele de trekking, apoi le vom schimba cu pioleții.
Traseul cel mai utilizat (pe creasta vestică) nu e dificil, dar are caracter mixt, alternanțe de zone stâncoase cu zone de zăpadă. Cu colțarii e neplăcut pe stâncă, fără ei e periculos în zonele cu zăpadă, a-i pune și a-i scoate de fiecare dată e cronofag. Există și riscul de a disloca pietre, care-i pot accidenta pe cei dinspre aval. Marlene a pățit-o: un bolovan ce venea de sus, s-a sfărâmat și un mic fragment, cam cât o nucă a lovit-o în buză, care s-a umflat mai apoi, dar îi salvase dintele! Și în urcare, dar mai ales pe vârf, spectacolul oferit de jocul norilor e pe măsura măreției oferită de marea de vârfuri ce ne înconjoară. Din vârf, din priveliștea circulară se detașază creasta zimțată care îl unește cu vecinul Weissmies care ne așteaptă mâine. Facem desigur tradiționala lecție de geografie, identificăm zeci de vârfuri mari pe care le știm bine, pe multe din ele le-am urcat în anii, trecuți, altele sunt în planul din vacanța asta.

Coborârea necesită multă atenție, riscul unui pas greșit e mai mare ca la urcare. Vom afla că într-una din zilele următoare, un solitar a murit la coborârea de pe Lagginhorn! Nu mai coborâm până la cabana de la care plecaserăm, ci, pe la jumătatea coborârii pe ghețar, ghidați de poteca pe zăpadă și apoi de momâi mai ușor de urmărit la lumina zilei, cotim la stânga oarecum pe curbă de nivel și ajungem la ora 16 la cabana Hohsaas odată cu ploaia. Cabana unde aveam cinci locuri rezervate din timp, dar pe care o găsim… încuiată, părăsită! Îl sunăm pe Florin care ne spune să urcăm încă 10 minute la cabana nouă, ce nu o vedeam de aici, cabană unde el și Iulian mai sprinteni ajunseseră și... avuseseră surpriza să li se răspundă în limba română ! Și mai mare surpriza a fost mai apoi când Dia a aflat că tânăra volubilă din fața noastră se numește Thea! Da, era Thea Vid – prima româncă pe un optmiar din Himalaya - Cho Oyu, 19 mai 2009! Știam că trăiește și lucrează undeva în Elveția în domeniul schiului și turismului. O felicităm cu toții și îi spun că eu am felicitat-o pentru asta și pe mama ei cu câțiva ani în urmă, la un banchet al unei promoții de foști studenți ai mei. Știa pasiunea mea pentru munte și m-a întrebat dacă am auzit de Thea Vid. Am răspuns desigur afirmativ, dar m-a surprins când a adăugat: ”Bănuiam că știți, dar nu știți că e fiica mea!” A fost o seară de neuitat acolo la cabana Hohsaas! Thea nu ne-a povestit despre ascensiunea ei, ci mai mult despre activitatea de voluntariat în satele nepaleze, despre care mai apoi- în zile de odihnă dintr-un camping- am citit mai multe pe blogul ei. Doar ora cinei ne întrerupe poveștile. Mâncare excelentă, plecăm apoi la culcare cu un ultim zâmbet larg al Theei ! Somn excelent într-un dormitor cu 26 de italieni.

Duminică 15 iulie. Din nou trezire matinală, la ora 3. La 4.30 plecăm, din păcate doar noi doi și Florin, căci Dia și Iulian sunt indisponibili din motive de bocanci sau de genunchi operați. La nici 10 minute de cabană, dăm de zăpadă și procedăm ca atare. Spre deosebire de traseul de ieri, cel de azi se va desfășura numai pe zăpadă, pe potecă clară, o potecă șerpuitoare ("les lacets du sentier" = șireturi ale potecii, spun francezii ) printre mari crevase și seracuri, pe o pantă în mare parte abruptă, unde nu e indicat a te împiedica sau a te dezechilibra. Vreo 10-12 oameni în fața noastră, iar grupul compact de italieni și alte câteva echipe în urma noastră. Muntele e ca un mușuroi uriaș pe care urcă harnice și disciplinate zeci de furnici! Cerul e senin în ciuda ploii de aseară. Pe la 3.800 m dăm de un strat subțire de zăpadă proaspătă. Partea finală e mai relaxată, nu mai e printre crevase și seracuri, panta nu mai e așa abruptă, dar vârful e o fata morgana. În fine, la 8.45 vârful ! Priveliști superbe ca și ieri, facem din nou lecție de geografie. Patrumiarii parcă defilează la orizont. Florin identifică 11, în planul mai apropiat. Nu-i înșir pe toți, dar spun că cel mai din stânga e Strahlhorn, în centru Dom, în dreapta Dürenhorn. Am mai sta, însă un vânt rece, tăios ne îndeamnă –mai ales pe Marlene- să nu facem pauza de vârf prea lungă. La 9.30 pornim la vale, făcând din nou acel slalom dar per pedes și cu mare atenție la fiecare pas. Zona părea foarte fotogenică, dar, mai apoi, studiind imaginile vom constata că nu redau nici pe departe realitatea ! La 12.00 suntem pe terasa cabanei, unde facem poza de grup, bem câte o bere sau suc și mai povestim puțin toți șase. Apoi Thea ne conduce la stația telecabinei aflată în apropiere. Ea a rămas acolo, în lumea munților pe care îi iubește, dar zâmbetul ei l-am luat cu noi. Jos, în Saas Grund achităm parcarea mașinilor ca la aeroporturi. Cam scumpă, cum e toată valea Saas. Apoi iarăși o emoționantă despărțire de cei trei prieteni dragi care nu-s în vacanță ca noi, dar care știm că vor fi mereu cu gândul la noi. Ne bucurăm mult dragilor că ne-am revăzut, că am petrecut cu voi trei zile minunate. Ne instalăm în campingul Kapellenweg, unde mai dormiserăm cu prietenii Puiu, Cezar și Vieri și unde ne grăbim la duș ! Unde – culmea zgârceniei elvețiene, trebuie să folosești fise ca să ai apă caldă la chiuveta unde speli vasele ! Prognozele meteo pe marile vârfuri ne determină să ne acordăm două zile de odihnă în loc de una, așa că îl rugasem la despărțire pe Florin să ne amâne cu o zi cazarea la cabana Mischabel. O zi stăm întinși în cort, parcă suntem bătuți, degetele mâinilor le simțim ca niște cremvurști! (după ascensiunea pe Creasta Nadelgrat vom fi și mai invalizi!). Dar în a 2-a zi profităm de gratuitatea oferită pe timp de două zile celor care dorm cel puțin o noapte într-un camping sau pensiune din vale, pe toate autobuzele și mijloacele de transport pe cablu din valea Saas. Vizităm locuri cunoscute, dragi, de ex. frumoasa stațiune Saas Feee care ne amintește de prima noastră vizită în 2005 în Țara Cantoanelor și de alte treceri pe aici. Dar vedem și locuri noi, de ex. barajul și lacul Mattmark de la izvoarele văii Saas, pe care le văzusem de pe patrumiarii din zilele trecute. Dar n-am venit aici la odihnă, ci să urcăm vârfuri din Alpi. Așa că mâine vom porni spre cabana Mischabel.
Două albume foto :
Lagginhorn: https://photos.app.goo.gl/ekepgRUpgX33Hkvq8
Weissmies: https://photos.app.goo.gl/6cLXU8d32zdoVPMb8

Meniu: 
17. ture externe
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8