Fascinanta Patagonia

”Noi urcăm munţii pentru a admira, nu pentru a fi admiraţi" .
Jochen Singer

Cine vrea doar imagini,le găsiți deschizând pe rând cele 7 în link-urile de mai jos. Căci din păcate butonul Foto de pe Home Page, recent ni l-a făcut inutilizabil dl.Google Plus ! Iar Google Photos pe care ne-a mutat albumele, nu permite un link către toate albumele cum era pe Picassa și Google Plus, ci doar către fiecare album în parte! In toamnă vom prezenta vreo 2-3 proiecții.

Torres del Paine 1 -Circuitul”O”: https://photos.app.goo.gl/mMAer7RxxknGBDSQA
Torres del Paine 2 - traseul ”W” : https://photos.app.goo.gl/UpoUba7YpiV89PtB7
Fitz Roy - https://photos.app.goo.gl/HawJsrnTvEEu1LGW8
Cerro Torre - https://photos.app.goo.gl/7Yxm2eDQzumv49Zw6
Parcul Nahuel Huapi -1 : https://photos.app.goo.gl/RD8u4sA5crhoT4wQ8
Parcul Nahuel Huapi -2 : https://photos.app.goo.gl/6QhZcvef32dJ4nyq8
Ghețarul Perito Moreno : https://photos.app.goo.gl/RYXZyDEPH1wcdifK7

Poate unii nu știți că dând click pe prima foto din album o puteți vedea mai mare apoi pe celelalte la fel cu săgeata din dreapta pozei respective sau de pe tastatură.

Despre Patagonia se vorbește ca despre o țară, deși se știe că ea este doar o regiune întinsă din sudul Americii de Sud, împărțită între statele Chile și Argentina. Se întinde pe 900.000 de km patrați și cuprinde toate formele de relief, în principal un podiș în centru și est (o vastă stepă), munți superbi -Anzii Patagonieni și insula Țara de Foc aflată la sudul continentului american, dincolo de celebra Strâmtoare Magellan. E un ținut fascinant, misterios, mai altfel decât am văzut ”live” noi, europenii, mai ales noi, marea majoritate a românilor. Mulți avem doar câteva noțiuni rămase în memorie din școală și mai ales din cartea și filmul ”Toate pânzele sus!”. Pe noi -montaniarzii- ne interesau munții de acolo, mai ales acele multe ”obeliscuri” de granit văzute cu uimire și curiozitate de departe de către primii exploratori ai zonei. Unul dintre ei a fost argentinianul Perito Moreno, care în 2 martie 1877 a zărit un vârf care ”împungea ” cerul și l-a numit Fitz Roy, în onoarea lui Robert Fitz Roy - căpitanul vasului Beagle, care a cartat mare parte din coasta argentiniană. În limba băștinașilor tehuelche impresionantul vârf se numește El Chalten -”muntele care fumegă”.

Așadar Patagonia a fost cercetată cu multe secole după restul continentului, după ce statele existente acum au devenit independente.
În luna martie 2019, noi doi am petrecut o lungă și superbă vacanță în munții din Patagonia ! O vacanță de vis, cu vreme de vis, în care toate ne-au mers ca un ceas elvețian, datorită îndelungatei experiențe și meticulozității Marlenei în organizarea unei ture în munți, mai ales în ai altora ! N-am avut niciun incident de niciun fel ! Teamă ne era mai ales de bagaje: să nu cumva să nu ajungă acolo deodată cu noi. În privința vremii, unii dintre voi știți că și în Alpi am umblat doar pe vreme bună, căci Marlene ”planifica” ploaie doar în zilele în care doream să ne odihnim între două ture de 5-8 zile . Pentru Patagonia, aflată mult mai departe ca Alpii, a făcut exces de zel: a planificat tura cu vreo 9-10 luni înainte, într-o perioadă în care să avem ploaie doar în câteva nopți ! În rest am avut cer senin, chiar prea senin cum ar spune artiștii noștri fotografi ! Iar în vreo 3 zile când începea să picure, speriam ploaia cu pelerinele și se oprea după câteva minute, apoi ieșea soarele și curcubeul!

Planificarea cu atâtea luni înainte a fost necesară și din cauză că de vreo doi ani încoace, în Parcul Național Torres del Paine din Chile trebuie să ai rezervate și plătite din vreme (cu cam 4-6 luni înainte, mai ales pentru lunile-vârf de sezon) locurile de dormit în corturile de acolo sau pentru ca să ți-l montezi pe al tău ! Și acolo nu merge cu ”ne descurcăm la fața locului” ! Au locuri limitate, deși în unele campamente puteau să încapă încă 20-30 de corturi ! Am reușit asta cu mari emoții și cu greu ! E mai bine să rețineți și să plătiți locurile pentru Torres del Paine ( se poate face doar cu 6 luni înainte de începerea sezonului), apoi biletele de avion ! Dacă vă rețineți la avion -cu 9-10 luni înainte cum am făcut noi, riscați ”să rămâneți cu buzele umflate” când nu veți mai găsi locuri pentru Torres del Paine (mai ales în plin sezon) sau să vă mulțumiți cu alte destinații.

Dar deși cerul a fost mai tot timpul senin, au fost însă alte două probleme de care ne era teamă:
1. Teribilele vânturi de acolo, Patagonia având supranumele ”Țara vânturilor” ! Vânturi care dărâmă oamenii ”ca pe popice”, cum au pățit în urmă cu doi ani colegii de club Rareș și Alexandra. Vânturi care uneori - în a 4-a zi de parcurs pe circuitul ”O” de 9 zile al masivului Torres del Paine, nu te lasă să treci Pasul John Garner. De acolo începe zona ”W” (tura de doar 4 zile), cea mai faină, cu ”cireșele de pe tort”: Ghețarul Grey, Mirador Frances, Mirador Britanico și superbul, mult doritul Mirador Base del Torres (mirador = belvedere). Pățiseră asta deseori cei care doriseră să treacă această șa năbădăioasă, chiar înaintea noastră cu câteva zile, cum ni s-a spus în Campamento Perros- al 3-lea camping al circuitului !
2. Altă problemă de care ne temeam erau căciulile de nori care zac uneori pe vârfurile mult dorite: Fitz Roy și Cerro Torre, deși semeții lor vecini sunt în soare, așa cum erau când am sosit în ”base camp” -orășelul El Chalten- ”Chamonixul” zonei.
Aceste ultime două probleme le-am rezolvat eu cu inovația ”spray-uri anti vânt și anti-nori” . Să nu mă întrebați de unde se pot procura !!! Înțelegeți că e o glumă, cum e și ”planificarea” turei cu luni înainte doar pe vreme bună ! Corect spus: am avut mult noroc și de data asta !

Cam toți românii -și nu doar ei- care merg în Patagonia, au ca obiectiv principal ”capătul lumii” - Ushuaia ! Noi n-am ajuns nici măcar la Punta Arenas ! Nu aveam obiective geografice, ci montane: Parcul National Torres del Paine, singurul din Chile pe care l-am vizitat, iar din Argentina, Parcul Național Los Glaciares- cu celebrele ”obeliscuri” Cerro Fitz Roy, Cerro Torre și altele ce-i gardează, Ghețarul Perito Moreno, Lacul Vidma. Până la un punct am călcat pe urmele prietenilor Vlad Căpușan, Zsolt Torok, Mihnea Prundeanu ! Și ne-am amintit de pionierii zonei: Lionel Terray, Guido Magnone, Cesare Maestri, Jacques Pointcenot, Toni Egger, dintre care ultimii doi au decedat acolo și câte un ”torre” le poartă numele, al lui Pointcenot și un camping și un hotel. Păcat că numele lui Terray este doar în evidențe ca autor (secundul lui fost Guido Magnone) al primei ascensiuni în 1952. Parcul Național Nahuel Huapi -de lângă Bariloche- ultimul din vacanța noastră, este un fel de Retezat, mai puțin verde, dar sălbatic și cu lacuri alpine ca cele din munții noștri, dar cu imense lacuri pitorești la poale. În acest masiv montan ( unde iarna se află cea mai mare stațiune de schi din America de Sud!) ne-am decis să mergem din cabană în cabană, căci nu mai erau aglomerate ca în ”full season”, să ușurăm șoldurile, picioarele, umerii care își făcuseră deja cu conștiinciozitate datoria. De fapt, rucsacii mari par grei doar cam în primele trei zile, până se ”integrează”- devenind parte componentă a corpului unui montaniard, la fel ca ficatul, splina sau alte organe .

Avem regretul că -din mai multe motive- nu am putut ajunge în Passo del Viento de unde să vedem un colț din celebrul Hielo Continental. Acest Campo de Hielo Sur are o lungime de 350 km și este cea mai mare rezervă de apă dulce din America de Sud fiind situată pe locul trei în lume după Antarctica și Groenlanda. Ne-am consolat cu trecerea pasului John Garner -uneori imposibilă cum am scris mai sus- de unde am admirat și fotografiat partea finală a lui Glacier Grey, care are doar 28 km lungime. Avem și regretul că nu am prins culori de toamnă cum ne spusese un prieten din România. Acestea -ne-a spus un ghid localnic- apar ca la noi, pe la sfârșitul lunii octombrie, adică aprilie acolo. De reținut că ce am făcut noi se poate face doar până la sfârșit de lună aprilie. Pe urmă se cam închid toate zonele: campinguri, cabane, transportul spre diferite zone. Se pot afla astea și pe net ! Posibil să rămână deschis doar accesul la Ghețarul Perito Moreno, unde se merge cu autobuzul pe 1/2 zi din El Calafate, se stă/vizitează în cam 4-5 ore și retur, dar nu știm sigur !

Ne-au impresionat profesionalismul și amabilitatea din birourile de turism existente în aeroporturi, în ”terminale” cum se numesc autogările lor foarte moderne și din orașe. Ți se oferă harta orașului, a zonei și ți se explică pe ea tot de ce ai nevoie. Am remarcat curățenia din campinguri și de pe/de lângă poteci ! N-am văzut pet-uri, pungi (nici în orașe!) decât 2-3 șervețele, probabil căzute din neatenție din buzunare ! Ești rugat să nu lași șervețele și nici hârtia igienică în pădure, darmite în potecă ! Am aflat despre asta o întâmplare tristă din parcul Torres del Paine: în vara 2011, un turist a vrut să-și ardă în potecă ”dovada” conștiinciozității acumulate în zilele anterioare și a declanșat un incendiu uriaș: timp de o lună s-a tot extins prin vânturile din zonă: au ars 17.000 ha de pădure !!! Mergi acum ore întregi prin acest cimitir forestier... Așa că e de înțeles interdicția de a fuma și de a aprinde primusuri în afară de locuri stabilite în campinguri. În parcurile naționale și în alte zone montane sunt interzise și zborurile cu parapanta, dronele și câinii ! Sper că înțelegeți de ce.

Ne-a impresionat și faptul faptul că n-am fost singurii care plecam din camping la frontale (spre Mirador Torres plecaserăm la ora 2.30!), urcând 2-5 ore spre ”miradorul” zilei. Mirador unde, ”la doi pași” de acele celebre ”torres”, somnolente ca și noi, să așteptăm ca primele raze ale soarelui să sărute pe frunte acele obeliscuri de stâncă care împungeau cerul. Așteptând apoi să coboare spre bază, spre noi, spre lacurile-oglinzi fermecate în care să le admirăm și fotografiem. Zeci de confrați întru pasiune - zgribuliți de dinafară dar plini de căldura pe dinăuntru, erau fericiți a fi martori la acele clipe astrale ce vor deveni de neuitat. Rămâneam acolo cam două ore, vrăjiți de acea atmosferă care nu poate fi redată în cuvinte. Eram smeriți ca într-o catedrală și ne aminteam ce a scris cel care a fost marele alpinist Anatoli Bukreev: ”Munții nu sunt stadioane unde să-mi satisfac ambiția de a câştiga, ei sunt catedralele unde practic religia mea”. La coborâre ne întâlneam cu sute de oameni care urcau și ei spre ”acolo”. Urcau comod, fără bagajul mare cu care urcaserăm unii dintre noi pentru a fi acolo o seară, o noapte înstelată și o dimineață de vis. Vor vedea și ei acele ”ace” care atrag magnetic, dar fără acea ”vrajă”. Deoarece știm cu toții că pe munte răsăriturile și apusurile sunt fascinante. Am scris și eu asta în recenta carte ”Hoinari prin munți” cu multe citate din scrieri ale altor montaniarzi. Dar așa cum ne spune un cântec sud-american, răsăriturile și apusurile din Patagonia sunt cele mai frumoase din lume.

Nu ne-a plăcut lipsa ierbii, praful ! Mai peste tot cortul se pune pe pământ. În plus, în parcul Nahuel Huapi, în multe zone potecile sunt atât de prăfoase încât bocancii se scufundă în acel colb ca în făină și ridică ”nori” ca mașinile pe drumuri de țară din câmpii. Trebuia să păstrăm distanță de 20-30 m între noi ! Ne întrebam cum ar fi după sau pe ploaie ! Dar altfel, potecile sunt bine întreținute. Praf mult am înghițit și în orașul Bariloche, care are trotuare doar în centru - în rest nu și care are multe străzi neasfaltate. Dar centrul acestui oraș-stațiune turistică e foarte fain, peste câteva decenii va fi așa cum merită superba zonă unde se află. În Bariloche ne-a impresionat și marele număr de magazine cu ciocolată artizanală și un ”supermercado” doar cu ciocolate !

Nu ne-a plăcut că vreo 70% dintre montaniarzii întâlniți pe potecile de acolo (ca și pe cele din Ro) -au echipament adecvat- DAR se vede ”de la o poștă” că habar n-au de cele mai elementare noțiuni de ergonomia și de estetica mersului pe munte: n-au centura rucsacului plasată și strânsă bine DEASUPRA șoldurilor, pentru ca mai ales picioarele să suporte greutatea din spinare, nu doar umerii. În plus mulți au rucsaci în care nu încap toate echipamentele, multe sunt atârnate de rucsac, arată ca niște pomi de Crăciun -talcioc ambulant. Noi aveam și cort și saltele, saci de dormit, haine de schimb, mâncare și totul era ÎN rucsaci ! Habar n-au de folosirea corectă și eficienă a bețelor de trekking, nu să le ai ”că așa e moda” și să le plimbi pe munte și pe ele ca pe niște căței ! Inestetic, mai ales persoanele feminine, era faptul că mergeau cu geaca-hanoracul legat de șolduri, fluturând ca niște zdrențe, insultând frumusețea muntelui, dovedind neglijență, jemanfișism.

Toată geografia este mai altfel. Stepa patagonică e uriașă, e cvasi pustie, uscată. Din goana autobuzelor vedeam rare și mici ”estancias” (ferme) de vaci sau oi, ciopoare de lama, câțiva nandu -struții sud-americani. În ultima zi, în apropierea mirador-ului Pico Turista din masivul Lopez, am admirat cum ”El condor pasa”. Vă sună în urechi ”flauta de pan”, naiul sud-american al acestui cântec devenit un fel de al 2-lea imn național al multor țări din America de Sud ? Așadar am admirat, dar am și filmat zborul celebrilor stăpâni ai cerului austral: Los Condores - care își aveau cuibul (el nido) pe un vârf semeț din apropiere. Într-un parc de la periferia orașului El Calafate, un fel de Parc Văcărești, am admirat și fotografiat eleganți flamingo și multe alte păsări. Desigur n-am avut ”norocul” să ne întâlnim cu pumele, care -așa cum vedeam în avertismente- umblă mai ales noaptea, cum am mai umblat și noi de dragul răsăriturilor. Și vegetația e mai altfel, iarba mult mai săracă și cantitativ și calitativ. Copacii și vegetația pitică ne sunt străine, specii necunoscute nouă, cele mai multe un fel de fagi și carpeni. Dar unele păduri au copaci uriași, la fel și parcurile din Buenos Aires ! Am văzut brazi, ienuperi și mesteceni doar prin orașe. Toată vegetația e adaptată cât de cât la vânturile violente și la secetă. Până și fructele de pădure sunt altele, nu afine, merișoare. N-au nici flori de colț și nici rhododendroni.

Am mâncat celebre specialități culinare: în Puerto Natales din Chile, la sfatul unui ospătar amabil, friptură de cordero patagonico (miel patagonian) și de guanaco - animal protejat, dar există ferme pentru consum, cam ca mistreții de la Bâlc ai lui Țiriac . În El Calafate, incitați de prietenul Florin din Lausanne, am mâncat tradiționala ”asado”- porții uriașe de grătar de vită, porc, miel patagonian, cârnați. În Bariloche și Buenos Aires, la sfatul colegei Mara care a lucrat ani de zile în America de Sud, ne-am delectat cu delicioase ”empanadas” și ”el milaneze”. Am încercat mai multe beri locale ( nu și berea ”Patagonia” pe care o văzusem doar de 1 litru !), multe artizanale și sucul de calafate -fructul similar merișoarelor- care a dat numele orașului. Am gustat și un pahar de vin dintre celebrele lor soiuri. Apropo de mâncare: în tura pe circuitul ”O” din Torres del Paine, noi n-am răbdat foame, dar nici nu am cărat prea multă ! Și aici, în a decide câte alimente să ducem, și-au spus ”cuvântul” deceniile de munte ! E adevărat că acolo am plecat cu cei mai grei rucsaci: echipament și mâncare pe 9 zile. Alimentele cântăreau cam cât aparatura foto a Marlenei, dar care nu era comestibilă ! La ”disperare” sunt pe traseu vreo 2-3 locuri de unde poți cumpăra câte ceva de-ale gurii, dar există riscul să nu le puteți înghiți din cauza... prețului ! S-au mirat mai mulți de mărimea și greutatea rucsacului meu, mai ales când aflau vârsta mea oficială ! Volumul l-am mai redus, dez-aerând pâinea-baghetele: le presam să scoatem aerul din ele, metodă văzută cândva de mine la niște alpiniști din București la refugiul Coștila. Iar greutatea scădea de la zi la zi. Apropo: tura n-a fost foarte grea, dar nici ușoară ! Având în vedere că în luna mai voi schimba prefixul, cred că a fost ultima tură ”mai tare” pe care mi-a permis-o Cronos ! Așa că turele din anii următori le voi face în ciuda lui Cronos !

Buenos Aires- Parisul Americii de Sud: l-am vizitat o jumătate de zi la ducere și două zile la întoarcere. Oraș impresionant, cu aspect european. Orașul are o istorie captivantă, dar și tragică, la fel și Argentina. Nu știam multe despre femei ucise și copii dispăruți în perioada dictaturii militare. Am participat la două tururi ghidate de câte 2-3 ore, din care am deslușit ce s-a întâmplat cu țara asta în ultimii 200 de ani și am găsit multe similitudini cu istoria modernă și contemporană a României. În rest ne-am bazat pe documentația făcută acasă. Excelent pus la punct transportul în comun. Destul de curat, dar nu foarte; rigolele pline de mucuri de țigară, cum remarcasem cândva și în Paris. Am mers desigur mult pe jos, dar și cu autobuze și cu metroul. Am văzut mai toate obiectivele lor cele mai lăudate: Avenida 9 Julio cu ale sale 22 benzi de circulație !!! + 3 scuaruri pietonale cu copaci și bănci, Obeliscul, Casa Rosada , Palatul Senatului, Catedrala, Plaza și Avenida del Mayo. Am fost în cimitirul Recoleta care arată ca un muzeu în aer liber, aproape toate mormintele sunt mausolee-opere de artă, multe trecute în patrimoniu. Ne-am plimbat pe Caminitto din cartierul Boca de lângă vechiul port- unde toate casele au fațadele pictate în culori foarte vii și unde se spune că e leagănul tangoului. Am fost în Grădina Botanică și în Grădina Japoneză, am văzut și filmat tango dansat în aer liber în Piațeta Dorego.

Statistică: Perioada: 2 martie- 4 aprilie. Costuri: 4.400 Euro pentru amândoi, incluzând absolut tot. Mult ? Pe un fumător l-am ruga să facă un calcul, câte ”Patagonii” a fumat până acum și câte va mai fuma. Noi n-am fost și nu suntem nici fumători, nici băutori, nici gurmanzi ! Am călătorit cu 7 avioane și cu 8 autobuze. Dormit: -2 nopți în avion (Frankfurth-Buenos Aires și retur), 6 în hostel-uri ( 2 în Puerto Natales, 4 în Buenos Aires), 4 în cabane, 20 în cort. Mărșăluit pe poteci: cam 272 km: Torres del Paine 130 km, El Chalten (Los Glaciares) -80 km, Zona Bariloche (Parcul Nahuel Huapi)- 50 km, Zona periurbană (parc municipal) Bariloche -12 km. Mutarea cu avioane/autobuze dintr-o zonă în alta, distanțele uriașe dintre obiectivele noastre (sute sau chiar mii de km !) , justifică numărul mai mic de km per-pedes față de ture din Alpi și Carpați. De ex. în Alpi 328 km cu 20.300 m D + (urcați) în 16 zile în 2017 și tot în acel an 365 km cu cca 20.000 m D+ în 19 zile pe Creasta Carpaților Meridionali între Herculane (Motel Dumbrava) și Bușteni ! Dar cum am mai spus, nici aici n-am dorit recorduri, ci frumusețe ! Gândurile, imaginile capturate pe carduri foto și o căciuliță din celebra lână de alpaca adusă de acolo, ne vor aminti mereu de fascinanta Patagonia !

Meniu: 
01.Articole recente
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8