Elis Mititeanu

Elis (Elisabeta Petrescu-Mititeanu ) a fost timp de aproape trei decenii partenera mea de viaţă şi de munte. Relaţii profesionale ne-au prilejut cunoaşterea, când ea era deja clujeancă, iar eu încă medic stagiar la ţară. Revenit în Cluj în toamna anului 1965, testam dacă prietenelor mele le place muntele! Nu să meargă mult şi repede, nu să care în spinare bagaje mari. Astea vin cu timpul. Testam dacă le place Muntele ! Vedeam asta şi pe traseu, mergând, povestind, dar mai ales pe câte o "belvedere", unde eu nu mă uitam la peisaj, ci în ochii lor. Dacă nu vedeam "flăcăruia", uimirea în faţa acelui peisaj, picau la "examen" ! Eram sever, am picat vreo cinci în trei ani şi uneori, când eram îndrăgostit "bine", sufeream o vreme "ca un câine", dar răbdam. Căci eram hotărât ca o calitate importantă a viitoarei mele soţii, să fie pasiunea pentru munte similară cu a mea. Şi am avut grijă ca "dovada" să fie autentică, nu simulată , cum a păţit de vreo câteva ori prietenul Mircea Florian (articol tot în acest capitol).

Elis a trecut cu brio acest neştiut examen, dat în Cheile Turzii în 7 apr.1968. Era uimită de frumuseţea peisajului, de faptul ca acel deal plat dintre Sănduleşti-Cheia-Petreşti ascunde o comoară ! O "Mecca" a căţărătorilor clujeni. O glumă auzită de mine cândva, spunea că "mulţi alpinişti îşi încheie viaţa pe stâncă fie sufocaţi în braţele unei femei, fie înecaţi în băutură !" Şi ştiu multe exemple . Relaţia mea cu Elis este excepţia care întăreşte regula: în faţa ei, în acea zi de neuitat, am făcut prima mea ascensiune pe stâncă legat în coardă şi primul meu rapel. Pe lângă munte, ne atrăgea şi faptul că aveam copilării asemănătoare, la ţară , a ei la poalelele dealului Bobâlna, ce-l ştiţi din istorie. Era pasionată de literatură, poezie, teatru. In liceu, la Bucureşti, fusese "un fenomen", putea recita din memorie cca 500 de poezii ! Ea făcuse parte din echipa de teatru a Sindicatului Sanitar Cluj şi - pentru rolul Ziţa din " O noapte furtunoasă" a lui I.L. Caragiale- la faza pe ţară a echipelor de teatru-amatori, primise Marele Premiu de interpretare feminină din mâna maestrului Sică Alexandrescu !

În aceeaşi vară i-am revăzut "flăcăruia" din ochi pe creasta Pietrei Craiului, care era pentru mine şi a devenit şi pentru ea, muntele "de suflet". Iar la o întrebare a colegelor ei de serviciu dacă nu are emoţii când soţul ei se urcă "cu funia pe stânci", ea a răspuns : -"Nu mai am ! Aveam înainte, dar după ce m-am căţărat cu el, m-am liniştit; alpinismul ce-l practică Dinu nu e periculos ! " Şi ne-am căţărat ani buni şi împreună.

Nu uit cum în vara anului 1968, am dus-o pe Elis "la vedere" în satul meu natal de la poalele Făgăraşilor. Am parcurs "temeinic" creasta de la Lacul Avrig până pe vf.Belia în ...13 zile, dormind în cort şi urcând TOATE vârfurile în afară de Vârtopel , iar pe Călţun şi Lespezi am urcat doar eu. În multe zile, spre prânz sosea punctuală "ploaia făgărăşană" ce o ştiam din copilărie când uscam fânul şi ne temeam să nu ajungă vreo "aripă" să ni-l ude. Atunci montam repede cortul, mâncam şi trăgeam "un pui de somn", până ce soarele şi ora de pe ceas ne îndemnau să ne amintim de proverbul "călătorului îi şade bine cu drumul". Am coborât apoi direct în satul meu şi am ajuns în curtea casei părinteşti "pe delături", adică prin grădină. Parcă o aud pe sora mea: "Păi nu e urâtă, de ce n-ai adus-o "ca oamenii", pe ulită şi pe portiţă ? ". Am primit binecuvântarea Mamei, care lăcrima : "Dacă ar fi trăit şi Nică să se bucure şi el..."

În acel sfârşit de an am promis în faţa preotului că vom fi mereu împreună la bine, la greu, la rău. Eu, mai în glumă, mai în serios, îi pusesem trei condiţii: să nu-mi ceară să renunţ la munte, să nu se îngraşe şi să-mi facă un băiat. Şi draga de ea mi le-a îndeplinit pe toate ! Sper că şi eu pe cele ce mi le pusese doar în gând...
Mai toate concediile ni le petreceam pe munte, chiar şi după ce în vara lui 1972, în 26 august, în viaţa noastră a apărut Radu. Pe care îl rugasem "să-şi amâne venirea pe lume câţiva ani, să o duc pe viitoarea sa mamă măcar prin "munţii de cinci stele".

Aniversarea lui Radu de 2 ani, ne-a găsit în tabăra de căţărare de la Plaiul Foii a alpiniştilor Clubului U-Cluj. De acolo, dintr-una din taberele anuale care s-au succedat, Radu are primele sale amintiri, vă poate confirma: " un munte cu multe corturi într-o poiană de la poale, cu o buturugă ce spuneam că e motocicletă şi urcam pe ea cu Bobiţă (fiul prietenului Vali Crăciun) şi o conduceam cu rândul..." . Bărbaţii şi fetele căutam zilnic "cai verzi pe pereţi", soţiile noastre şi unele fete care aveau restanţe sau învăţau pentru admitere, erau "educatoare".... Dar de pe la 5 ani ai lui Radu, am facut multe ture "în trei" pe munte cu "base camp" (cort) si circuite de câteva ore: La Padiş, în Ceahlau ( între Toaca şi cabana Dochia), în Retezat ( lângă Tăurile Pietricele), la Bâlea, după inaugurarea Transfăgărăşanului, langa cabana Muntele Roşu din Ciucaş, în Igniş (lângă cabana Izvoarele), în Gutâi (lângă Tăul Morărenilor, nu departe de Creasta Cocoşului). Am reparcurs mai apoi creste carpatine. În 1985, când Radu avea 13 ani, am fost împreună câteva zile prin Tatra- "Retezatul" slovac...

În iarna 1968-69 învăţasem împreună să schiem, "instructori" ne-au fost unii din dragii colegi de Club - Miki Gyongyosi şi Vali Crăciun. La vechea cabană Puzdra, în câteva ierni ale anilor '70, am participat amândoi la revelioane de neuitat. "Doamna Elis" şi fetele au făcut clătite cu răvaşe, veselia era seara la ea acasă. Căci ziua urcam timp de cam o oră spre creastă cu "schiele" pe umăr (piei pentru urcare, pe atunci de "focă-focă" aveau doar cluburile Armata şi Dinamo) şi apoi coboram în extaz în cam 7-10 minute. Toţi de atunci, acum veterani cu care ne întlnim la cam 5 ani, au amintiri de neuitat. Engi Lajos de la ATTA, pe care mulţi îl ştiţi e unul dintre ei... Altul e dl. profesor univ. Ioan Bucur, de la catedra de de Geologie-Paleontologie a Universitatii Cluj.

Dar la 25 de ani de când ne-am întâlnit, ca un trăznet din cer senin a căzut peste Elis o boală nemiloasă. Cu care s-a luptat cu curaj şi dârzenie şi pe care a biruit-o pentru un număr de ani. Am mai făcut şi ture pe munte, în ciuda "ăleia". Dar apoi, treptat am devenit infirmierul ei, eu mergând la munte doar "pe fugă" şi mai ales în gând cum "mergea" şi ea. Când o obosea cititul (în acei ani am recitit şi eu toate cărţile despre alpinism şi munte), când nu găsea ceva de calitate la TV sau Radio, refăcea trasee de munte în gând. Când soseam acasă, îmi spunea deseori: "Când ai băgat cheia în uşă, tocmai urcam spre.../ ajunsesem în şaua x unde ne întâlnisem atunci cu... /călcam cu atenţie pe brâna....".
Părintele Nicolae, care ne ştia pasiunea pentru munte şi ne ierta că duminicile nu eram în biserică (Bunicu' susţinea că un om de omenie se poate ruga Cerului şi în pădure !), a avut gentileţea ca la catafalc să facă o excepţie: la finalul listei celor de la care Elis îşi lua rămas bun a adăugat cam aşa: "Îşi ia rămas bun de la munţii ei dragi ale căror poteci le-a strabătut cu dragul ei soţ şi cu dragul lor Radu şi unde a fost atât de fericită ... "

A fost ! Ea a fost Elis, o fiinţă minunată ! Cred ca sufletul ei pluteşte ca un nor alb pe cerul albastru de deasupra Crestelor Carpatine...

Meniu site: 
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8