Despre Dinu

Motto: Poezia vieţii mele este Muntele, restul nu e decât proză.

Guido Rey

Ursita a hotarât să vin pe lume la poalele dinspre Ardeal ale Măreţei Creste Făgărăşene. Era o zi din primăvara anului în care mai apoi a început războiul, care mi l-a răpit pe Tata înainte cu două luni de reinstalarea păcii. De pe prispa casei părinteşti şi din curtea şcolii unde frecventam grădiniţa, priveam fascinat "munţii"- doar aşa le spuneau oamenii locului. Şi mă miram nu atât de mult de cât de aproape sunt ei de cer, ci mai ales de ce şi cum, acolo sus, mantia albă a zăpezii soseşte atât de devreme şi pleacă atât de târziu. Acea panglică lată de alb dintre albastrul cerului de deasupra şi verdele pădurilor, păşunilor şi fânaţelor de dedesubt, e prima mea amintire din copilărie. Peste care se suprapune imaginea marilor stoluri de "păsări americane" ce zburau aproape zilnic dinspre Soare-Apune către Răsărit să bombardeze fabrica de "aeroplane" din Brasov.

Educatoarea încerca să ne bage în tranşeele din curte, dar prin acel excelent labirint noi ne jucam în restul timpului, iar când auzeam alarma, ieşeam din ele şi de sub nucii şi stejarii bătrâni, să admirăm zborul "păsărilor de fier". Acele "păsări" cu care, mai apoi, în anii '50, ii auzeam pe ai mei şi pe alţi consăteni spunând în şoaptă că vor veni americanii să ne scape de "ăştia" ! Şi tot pentru a lupta să ne scape de "ăştia" şi să-i aştepte pe americani, aflasem în anii '50 că fugiseră în munţi unii oameni din sat şi din sate vecine. Nu ştiam atunci că şeful lor era Ion Gavrilă-Ogoranu şi că arestarea în miez de noapte a preotului nostru ce locuia vizavi, era şi ea legată de acei "brazi care pot fi frânţi, dar nu pot fi îndoiţi" ! Şi alte multe întâmplări le-am aflat sau le-am înţeles mai târziu.

Relatez pe scurt doar două amintiri de neuitat: eram în clasa a 2-a primară şi doamna Mărioara Receanu, învăţătoarea noastră, ne-a cerut să scoatem cărţile pe bancă, să le deschidem la primele pagini unde erau portretele regelui Mihai şi ale reginei-mamă Elena. A trecut apoi pe la fiecare şi spre nedumerirea noastră a rupt filele respective. Nu mai ştiu cine a pus întrebarea : "De ce ?" , dar îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, cum îi curgeau lacrimile pe obraz spunând printre sughiţuri: " Dragi copii, nu mai avem rege şi regină"....

A doua amintire bine fixată în memorie (aveam deja 10 ani): înmormântarea ]n 1949 cu onoruri militare a lui Ioan Boeriu (despre care îmi vorbise mult Bunicu), fiu de ţărani din sat, ajuns general în armata austro-ungară şi mai apoi al armatei române : http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Boeriu
Sicriul era pus pe un afet de tun şi tras de cai, soldaţi păşind alaturi cu "paşi de gâscă", în faţa convoiului un ofiţer ţanţos ce ducea o perniţă plină de decoraţii... Amintindu-mi scena, mi se pare a fi dintr-un film... Nu ştiu nici acum cui se datorează acea onoare ce i s-a adus, deoarece ştiam ce relaţii a avut cu noul regim. Se vorbea prin sat că atunci când securiştii s-au dus la el acasă sa-i confişte armele, sabia n-a vrut s-o dea şi l-a muşcat de mână pe cel care trăgea de ea să i-o smulgă... Se bănuieşte ca Petru Groza, atunci prim ministru, care mai făcea gesturi "pe lângă linie", să aibă popularitate...Tot despre "Pătru" Groza se spunea mai apoi (1955) cu mirare că a participat la mânăstirea Sâmbăta la înmormântarea mitopolitului Ardealului- Nicolae Bălan...

Alte de neuitat dar foarte dragi amintiri din copilărie, sunt legate de Moșu', aşa îi spuneam bunicului. Pe cât era Buna de tăcută, pe atât era el de vorbăreţ. Căci avea ce povesti ! Şi avea şi talent pentru asta, povestea ca un actor, prin inflexiunile vocii dar şi prin mimică şi prin gesturi ! În tinereţea sa ( se născuse în 1871), fusese „ficior” în casele unor „oameni mari” din Bucureşti, apoi lucrase vreo 10 ani în "America" să facă bani pentru a cumpăra boi şi pământ pentru zestrea fetelor sale. Acolo l-a prins „marea bătaie”. Şi dacă n-ar fi avut loc Marea Unire, ar fi avut mari necazuri în 1919, când s-a întors definitiv acasă ( mai venise de două ori "în concediu", înainte de a începe războiul ) .

Satul natal Recea e în câmpie, dar la doar la cam 5 km de poalele muntelui. Prin sat trece râul Dejanilor (sat amonte de Recea), cel izvorât de sub Curmătura Brătilei. Râu căruia, oamenii din Săvăstreni, aflat mai la vale, îi spun râul Recii. Pe copii ne atrăgea şi râul, dar apa lui era cam rece, aşa ca pentru scaldă preferam bulboanele văii Racoviţa, pe care era hotarul dintre Recea şi Berivoi, cu apă mult mai caldă, căci avea izvoarele la poalele muntelui şi debit mai mic. Ne fascinau munţii cu nume de basm: Piscul Alb, La Cruce, "Chicioru" Bătrân, Banciu, Scoarţa, Belia, Buzduganu, Mogoş, Hârtopu, Pietrele Popii, Baba, Dara, Zârna, Leaota, Langa, Izvoru, Trăznita, Caţaveiu, Colţii Brezei, Urlea, Hermeneasa, Budiu, Slănina, Cheia Bândii, Moşu şi Moşuleaţa, Brătila.. Despre munţi povestea deseori Moşu' , despre stâne, ciobani, sălbăticiuni. Dar şi cum, în tinereţea sa, trecea „în Ţară” peste munte, clandestin ca şi Badea Cârţan, cel care declara autorităţilor ce-l anchetau pentru „infracţiune”: "Cine dracu' a mai pomenit graniţă prin mijlocul Țării". Încercam să-mi imaginez cum e acolo sus, ce se vede dincolo. Doream sa văd „din creastă” satele din "Regat" de care ne povestea Moşu. Dar tot el ne spunea mie şi fratelui mai mic cu 3 ani, că "din creastă nu se văd satele de dincolo, căci până la ele mai e un rând de munţi". Era ca-n basme!

Mai târziu, pe hărţi, am înţeles că "al doilea rând de munţi" se numeşte "Iezer-Păpuşa", despărţit de primul rând de către valea Dâmboviţei ( care de la izvoare curge o vreme spre est, așadar paralel cu creasta Făgărașilor, cotind apoi spre sud, fără a şti ce o aşteaptă în Bucureşti ! ). Tot pe hărţi, în anii de liceu, am reconstituit şi cel mai frecventat traseu "prin vama cucului" din zonă: Râul Berivoi- Picioru Bătrân- Berivoescu Mare- trecere peste Dâmboviţa (aval era inaccesibilă pe atunci) - Colţii lui Andrei Mari- Şleaul Bătrânei cu "Izvoru din Plai"- Plaiul lui Pătru- Lereşti- Câmpulung. Aceele trasee "de contrabandă" au devenit pentru mine "traversări mult dorite", am visat decenii la ele şi sunt fericit că le-am parcurs, chiar şi iarna pe schiuri. Aici e una : http://www.dinumititeanu.ro/Traversarea%20mult%20dorit%C4%83

Am urcat de copil pe la poalele munţilor satului, la fânaţe, la cules frăguţe şi ciuperci, apoi mai sus, la cules afine şi zmeură, mai pe urmă la stânele unde erau şi oile noastre. Deci nu în excursie, ca joacă, ci cu treburi. Ai casei spuneau: “să se înveţe de mici cu munca şi cum se câştigă banul”. Moșu m-a învăţat de mic să nu-mi fie frică de singurătate, de animalele pădurii, de întuneric. Le interzicea "muierilor" (bunica, mama, sora mea mai mare cu 7 ani) să ne sperie cu „prostii” - cu poveşti cu strigoi, cu fantome, cu "ducă-se pe pustii"..

Tot din satul natal, din anii '52 sau '53, când eram în clasa a 6-a sau a 7-a, îmi amintesc de alt eveniment de neuitat: A venit "domnul Trăienel" (aşa-i spunea tot satul îndrăgitului şi entuziastului director al şcolii- Traian Receanu ) din clasă în clasă spunându-ne să plecăm repede acasă şi să revenim când vom fi anunţaţi. Am aflat motivul când am ieşit din clase ( ce au devenit pentru o vreme dormitoare !) : curtea şcolii era deja plină cu camioane din care coborau militari, să fie mai aproape de munţii în care să-i caute pe "bandiţi". Mult mai târziu am aflat ca acea acţiune era dirijată personal de generalul Nicolae Ceauşescu...

În anii când eram elev la liceul "Andrei Şaguna" din Braşov ( în acei ani, aceste nume se rosteau în şoaptă, pe diploma mea de bac e scris „Liceul de Baieţi Nr. 1 Oraşul Stalin” !), am început mici excursii pe Warthe, pe Tâmpa, spre Poiana, pe Postăvaru ( "pe Spitz "!) cu dragul meu unchi Petru, care mi-a fost al doilea tată şi cu fiul său Liviu. Mă fascinau iarna schiorii, mai ales săritorii la trambulină...

Pe munţi adevaraţi am ajuns doar în vacanţele studenţiei mele şi sporadic. Pe creasta Făgăraşului, prin Piatra Mare şi Bucegi, cu echipament de care acum mă jenez. Abia după ce am terminat medicina la Cluj ( 1962) am putut să-mi procur progresiv echipament. Când eram medic stagiar în satul Telciu din Ţara Năsăudului şi mai ales după ce am revenit în Cluj în toamna anului 1965 pe post de asistent universitar, având vacanţe lungi şi camarazi de ture, am început să adun cărţi despre munte, să citesc unele în biblioteci şi să fac şi ture adevărate pe munte. Dar cele mai multe, mai lungi, mai fascinante ture, le faceam "în patru labe", pe covorul pe care întindeam hărţile.. Atunci, în vara anului 1965 mi-am cumpărat primul meu cort, de la nişte cehi care se întorceau de la mare.

In primăvara lui 1968, cu ajutorul lui Rică Enăşel, student al meu ( http://www.dinumititeanu.ro/Rica%20Enasel ), am început şi am învăţat căţărarea în siguranţă. Nu pot uita că în 7 apr.'68 m-am legat prima dată în coardă şi am făcut primul meu rapel. De faţă era Elis, cea care îmi era deja camaradă de ture, inclusiv în unele la limita dintre drumeţie şi alpinism, mai ales prin Piatra Craiului- muntele meu de suflet. Mi-a devenit soţie în acel sfârşit de an şi camaradă de coardă în câţiva din anii următori. Cu ea am bătut munţii timp de peste două decenii. ( http://www.dinumititeanu.ro/Elis%20Mititeanu )

După prima mea ascensiune "în coardă", am simţit că alpinismul va fi o pasiune pe viaţă , deşi nu era un scop în sine. Nu am trădat Muntele pentru o stâncă, cum se temeau vechii camarazi de ture pe creste, văi, brâne. În iarna aceluiaşi an am învăţat să schiez, căci în copilărie doar "mă dădusem pe doage", nu învăţasem virajele. În 1972, anul când s-a născut Radu, am devenit unul din instructorii noii Secţii de Alpinism a Clubului "U-Cluj". Am participat la tabere, alpiniade, campionate, cu cele bune şi rele ale lor, dar unde am legat prietenii durabile şi de unde am amintiri frumoase. Am escaladat vara mai toate traseele lungi şi dificile existente atunci ( în pereţii Policandrului şi Văii Albe din Bucegi, în Cheile Bicazului, în Piatra Craiului...). Am făcut numeroase ture de iarnă: (creste, muchii, văi, pereţi ) în Rodnei, Retezat, Făgăraşi, Bucegi, Piatra Craiului. Am câştigat locuri fruntaşe la unele concursuri ce se făceau atunci pe stâncă, mai ales în echipă cu Misi Szalma. Dar nu afirm că am performanţe în alpinism şi căţărare. Singura performanţă la care am râvnit toată viaţa ( aşa mă învăţase Moșu şi Unchiu ) a fost să fiu şi să rămân Om. Dupa 1985, când toate secţiile de alpinism ale cluburilor studenţeşti ( excepţie U-Braşov a lui Mircea Noaghiu ) au fost desfiinţate de Ministerul Învăţământului „din motive financiare"- am continuat să mă caţăr cu prietenii şi cu fiul meu.

Nu-mi aleg prietenii de munte şi nu-i apreciez pe montaniarzi după performanţe, ci după intensitatea, veridicitatea si durabilitatea sentimentelor pro-Munte. Cea mai mare bucurie era (este şi acum !) să mă ocup de studenţi şi de alţi tineri dornici a se iniţia şi perfecţiona în tainele muntelui şi ale căţărării şi să urmaresc evoluţia peste ani a unora dintre ei. Unii au ajuns la performanţele la care visau sau la care nu credeau ca vor ajunge. Alţii au rămas ca performanţă doar cu pasiunea durabilă pentru Munte sau doar cu amintiri. Mă întâlnesc deseori cu unii care au copii mari şi nepoţi şi îmi mărturisesc faptul că din acei ani când se legau periodic în coardă, le-au rămas amintiri de neuitat.

Am avut ocazia să cunosc veterani, celebrităţi ale Muntelui, să învăţ multe de la ei: Ionel Coman, Emilian Cristea, Toma Boerescu, Niculae Baticu, Alexandru Breahna, Aristide Stavros, Eugen Seracin, Walter Kargel, Alexandru Goja, dr.Nicolae Ivan şi apoi să corespondez cu unii dintre ei. Multe am învăţat de la alpinişti din generaţia mea, dar care atunci când i-am cunoscut, când eu eram începător, ei aveau deja 5-10 ani de căţărare "în spate": Vali Craciun, Miki Gyongyosi, Mişi Szalma, Laci Moravek, Dinu Bucur, Gyuri Szarka.

Am participat la multe acţiuni de salvare a unor vieţi în Piatra Craiului, Bucegi, Făgăraşi, Retezat, Apuseni, cu mult înainte de a deveni oficial membru salvamont. în 1972 , Mişi Szalma înfiinţa la Turda prima echipă Salvamont din judeţul Cluj şi mă cooptase ca membru şi medic al acesteia. Mai intens şi sistematic am acţionat însă ca salvamontist din 1981, când salvamontul a trecut la Consiliul Judeţean Cluj şi am devenit membru fondator şi pentru un deceniu, şef de echipă şi medic al Formaţiei Salvamont a judeţului Cluj.

Radu, de la vârsta de doi ani, era cu noi în toate vacanţele şi taberele montane: Cheile Turzii, Plaiul Foii, refugiul Costila, cabanele Genţiana, Dochia, Padiş, Muntele Roşu, Buila... Când avea 13 ani mi-a devenit coechipier de coardă (de nădejde, m-a ţinut când am căzut !) şi am urcat pe rând cu el mai toate traseele din Cheile Turzii. Apoi, când trecuse de 15 ani, cu el şi cu Viorel, fiul fratelui meu, am parcurs în câteva veri mai toate crestele carpatine, în iureş, în ture de cate 8-12 zile de genul: Păltiniş ( de Sibiu )- Muntele Mic (Caransebeş); Sinaia- Pasul Oituz; Vatra Dornei- Suhard- Rodnei- Pasul Şetref- Vişu- Valea Vaserului- Pasul Prislop; Covasna- Lăcăuţi- Cheile Bicazului, etc. Dar au urmat câţiva ani trişti şi dureroşi: o boală necruţătoare a lovit-o şi în final a răpit-o pe draga noastră Elis- împreună cu care culesesem atâtea bucurii din Munte.

Am revenit apoi "în forţă" la Munte. In 2 oct.'98 Cerul şi Măria Sa Muntele, prin Alteţa Sa Crăiasa Carpaţior, mi-au dăruit-o pe Marlene, exact la vremea potrivită, nici prea devreme, nici prea târziu. Am început "a doua viaţă", dedicâd tot timpul liber Măriei Sale Muntele. Vorbind unul despre celălalt, am putea fiecare spune: "M-am îndrăgostit de tine pentru că eram îndrăgostit de munte şi tu la fel" -cum scrie Kilian Jornet în fascinanta sa carte "Frontiera invizibilă". De atunci am acumulat împreuna cu ea peste 100 de zile de munte în fiecare an: la început mai mult căţărare în Cheile Turzii sau drumeţii prin "munţii de lânga noi" la sfârşit de săptămână. Ture lungi, de obicei ture de zi-lumină, de 10-12 ore. Apoi, mai ales în vacanţe , per pedes pe creste, câte 10-14 zile. Iarna ture "la beţe sau pioleţi", mai apoi mai mult pe schiuri de tură. Deşi aveam până nu demult o cabană în staţiunea Muntele Băişorii, mai toate trecerile dintre ani ne-au găsit în cort, de cele mai multe ori undeva " Far From the Madding Crowd" cum ar spune Thomas Hardy !

Revelionul era una din cele 3-5 nopţi din respectiva tură de 4-6 zile, de obicei pe schiuri. Cele mai multe dintre aceste revelioane alpine doar în doi. Aveam ce-i povesti în acele nopţi lungi de iarnă. Avea şi ea, căci am descoperit multe similitudini între copilăriile noastre, a mea la nord, a ei la la sud de creasta făgărăşană. Şi ea a bătut munţii de la vârstă fragedă cu mama ei, profesoară de geografie, care în fiecare vară organiza "expediţii" pe munte cu elevii. Din anul 2000 încoace, în fiecare iarnă am dormit împreună în cort câte 12-15 nopţi. Vă vor convinge relatările din capitolele "ture de iarnă" şi "Crăciunuri, revelioane şi Paşte pe munte", care vă asigur că nu-s "poveşti vânătoreşti". Imaginile foto ne sunt "martori".

Am făcut şi facem multe proiecţii cu imagini din munţi în şcoli, facultăţi, cluburi, case de cultură. Am vorbit şi despre atracţiile muntelui, dar mai ales despre pericole şi capcane, despre cum trebuie să evităm accidentele în munţi. Am avut emisiuni la posturi de radio şi TV cu subiecte despre munte. Una, săptămânală, la un post clujean privat de radio, se numea "Chemarea muntelui" şi a "trăit" doi ani. Îndrăgitul Dan Creţa -acum la Radio România, era moderatorul emisiunii pe care o ascultau mai ales tinerii, dintre care unii mi-au devenit mai apoi camarazi de munte.

Din 1996 am început să scriu articole în revistele "România Pitorească”, în "Munţii Carpaţi", în "Knox Magazine", "Dincolo de usa"... Din tot ce am scris, mă mândresc cu "Avalanşele" (un capitol alăturat )- material de peste 40 de pagini A4, elaborat în 1998, la care am muncit mult, ajutat şi de Radu al meu. Se pare (alţii au spus-o) că e materialul cel mai amplu, sintetic, sistematizat şi clar din câte s-au scris pentru montaniarzi în acest domeniu. Material pe care îl actualizez periodic. Din anul 1999, de când Radu Şerban, Grig Sârbu şi Alex Lăpuşan au creat Alpinetul, am scris şi mai scriu acolo frecvent amintiri, comentarii, relatări, sfaturi, pentru cei care le apreciază. Începând din anul 2006, am pus periodic şi poze pe webshots, apoi pe picassa, acum pe GooglePhotos, care să ilusteze turele relatate, să invite, să incite.

Muntele mă face să nu-mi simt vârsta, să duc în spate, să urc şi vârfuri din Alpi, să mă mai caţăr „cap de coardă”. Căci omul, dacă are sănătate şi are grijă de ea, e ca un aparat electric: spiritul este "cordonul ce-l leagă de priză" pentru a-şi îndeplini menirea: să trăiască, nu doar să vegeteze ! Iar Muntele este un inegalabil bioterapeut care ne încarcă cu energie.
Dintre "trofeele" pe care le-am primit cu diferite ocazii, cele mai dragi îmi sunt patru:
- o diplomă de la Clubul Pajura Turda, pe care dragul meu prieten Doru Iuga a ţinut a se adăuga sub numele meu cuvintele: "omul cu multe amintiri";
- alta, primită la Horezu, unde s-au decernat în acel an premiile AJTR (Asociatia Jurnalistilor în Turism din România) şi unde Mihai Ogrinji, redactorul şef al revistei "România pitorească" mi-a înmânat o diplomă cu nou creatul titlu: "Premiul Măria Sa Muntele"
- micul medalion si titlul de "Carpathian man" acordat de neobositul întru munte Lucian Clinciu din Zărneşti, în seara de 4 oct. 2014, la Festivitatea de după a 9-a ediţie a îndrăgintului MPC- "Maratonul Pietrei Craiului".
-Premiul și diploma ”Cartea care zidește” primite în decembrie 2016 la Palatul Cantacuzino din Bușteni din partea AJTR pentru cartea mea ”Chemarea muntelui”, bucuros și onorat că același premiu l-a primit atunci și bunul meu prieten Nicolae (Puiu) Dimache din Roma pentru a sa carte-monument ”Oameni și munți”, ambele apărute în deja renumita Colecție verde a Editurii România pitorească.

În ianuarie 2005 am acceptat sa-i ajut pe câţiva tineri entuziaşti să reînfiinţeze un club de alpinism, căţărare şi drumeţii pentru studenţi (dar nu numai). Aşa cum bănuiam, în Secţia Universitară Cluj a Clubului Alpin Român au venit şi vin mereu tineri amatori de a urca muntele, unii doar pe poteci obişnuite, dar altii şi pe "poteci verticale"- marcate cu pitoane. În opt ani, de la nouă membri fondatori, am ajuns sa fim aproape 200 ! Date despre acest club puteţi afla la adresa http://carclujuniv.org . Mândria noastră este că avem colegi din multe alte zone ala ţării, unii chiar din mari oraşe în care există secţii ale CAR, dar au insistat să-i primim noi, ştiu ei de ce !

Vorbind despre prima mea ascensiune în Alpi, pe Mont Blanc în 20 iulie 1973, spuneam uneori că "partea cea mai dificilă a ascensiunii a fost drumul până la Viena". Din cartea lui Nea Baticu reiese că aş fi primul clujean şi al 13-lea român pe Mont Blanc ! Explicaţia e desigur existenţa timp de 50 de ani a acelei "cortine de fier". Dovadă că acum, zeci şi sute de români urcă ( nu "cuceresc"- cuvânt atât de drag ziariştilor !) în fiecare an pe multe vârfuri din Alpi până în Himalaya. Nu bănuiam atunci că la vârsta la care alţii stau la cozi la medici şi la farmacii sau mai practică doar şah, pescuit şi scurte plimbări, eu, împreună cu draga mea Marlene şi cu câţiva prieteni buni, voi face anual ture în Alpi. Unele per pedes, prin Dolomiţi, prin Triglav, Vanoise, Gran Paradiso, Wilder Kaizer, Ecrins-Oisans, Queyras, altele pe schiuri ( celebra Haute Route Chamonix- Zermatt în 2009 și 2017 ) sau cu piolet, colţari şi coardă printre dar şi pe patrumiari ai Alpilor: Mont Blanc, Aiguille du Bionassay, Dom du Gouter, Breithorn, 8 din cei 9 patrumiari ai masivului Monte Rosa, Dom de Mischabel, Piz Bernina, Monch, Finsteraarhorn, Alphubel, Gran Paradiso, Castor, Polux, Roccia Nera, Allalinhorn, superba creasta a Lyskamm-ului care figurează cu două vârfuri în celebra listă, Cervin/Matterhorn, Dôme de Neige des Ecrins. Avem deci ”în palmares” 26 de patrumiari din lista de 82 a UIAA. Dar scopul ascensiunilor noastre nu a fost de a "bifa" nişte vârfuri "cucerite" sau trasee celebre parcurse, ci de a vedea aievea imagini pe care le memorasem în urmă cu decenii din reviste şi albume care "mai străpungeau cortina de fier". Acum, drumul până la Viena e partea cea mai uşoară a ascensiunilor în Alpi ! Capitolul 17 „ture externe” îl completăm în fiecare an. Două vârfuri de peste 4.000 m le-am parcurs de câte două ori pe trasee diferite: Mont Blanc in ...1973 doar eu ( apoi în 2010 şi cu Marlene, Puiu Dimache și Cezar Manea) şi Castor în 2014 şi 2016.

Am efectuat şi lungi trasee de trekking în circuit: celebrul Tour du Mont Blanc ( în 2014) si un alt circuit de 6-8 zile similar- Tour du Cervin/Matterhorn (în 2015) , ambele de peste 170 km si peste 10.000 m diferenţă de nivel pozitivă... Iar în 2016 Tour des Combins, 111 km si cca 7.000 m diferenta de nivel pozitivă, În 2017 am parcurs Tour des Ecrins-Oisans cu 187 km și 11.100 m D+ și cam 3/4 din Tour du Queyras- 86 km din cei cam 110 km.(depinde de varianta!). Dintre toate, ne mândrim cu două vise împlinite: Integrala Haute Route Chamonix-Zermatt pe schiuri în 7 zile în primăvara 2017 și cu cu celebra Creasta Leone a lui Il Cervino (Matterhornul), mereu dorită şi amânată din motive de condiţii nepotrivite dorinţelor noastre., dar urcată în fine în 19 iulie 2016. Atunci, acolo, în timpul scurtei pauze de pe vârful lui Cervino, revăzându-mi rapid tot ”filmul” vieții mele de montaniard, m-am decis să scriu cartea ”Chemarea muntelui”. Iar alt ”palmares” îi considerăm pe cei 320 km parcurși pe munte în 16 zile din vacanța în Haute Savoia în vara 2017 ( http://www.dinumititeanu.ro/Trei%20s%C4%83pt%C4%83m%C3%A2ni%20prin%20Hau... ) și -tot in vara 2017- cu același drag prieten Florin Bîscu din Horezu/Lausanne- lunga creastă a Carpaților Meridionali- 365 km de la Herculane la Valea Prahovei ( http://www.dinumititeanu.ro/Creasta%20Carpa%C8%9Bilor%20Meridionali ).

Din cărţile despre munte şi alpinism citite ( multe răs-citite !) am cules fraze mai deosebite din care am postat câteva sute în șase grupaje din capitolul 2. Recent, mi-a atras atenţia una din cartea autobiografică a lui Anderl Heckmair :

" În opinia mea, alpinist nu este doar cel care într-o scurtă perioadă a vieţii realizează ascensiuni dificile, ci mai ales cel a cărui întreaga viaţă e legată de munte în sensul mai larg, muntele fiind pentru el un ideal, un mod de viaţă.
Așa că dacă mă gândesc la cugetarea sa, sunt și eu un alpinist, muntele a fost și este pnteu mine un ideal, un mod de viață.

La insistenţele unor iubitori ai muntelui, am adunat/selectat în acest blog din ce am scris până acum prin reviste şi pe net. În speranţa că unora dintre Voi, "camarazi întru pasiune" cum ar spune Noica, vă vor trezi amintiri din locuri prin care aţi fost, îndemnuri spre locuri în care încă nu aţi ajuns şi cu gândul că poate veţi găsi ceva nou pentru voi din ce am învăţat eu de la alţii şi de la Măria Sa Muntele.

Și tot la insistențele unor colegi de club, dar mai ales a prietenilor bucureșteni Mihai Ogrinji și Mihai Vasile, în toamna lui 2016 am scris cartea ”Chemarea muntelui”- aparută la începutul lunii decembrie 2016 în deja prestigioasa Colecție verde a editurii ”Romania pitorească”, al cărui director este imimosul Mihai Ogrinji, cel care se încăpățânează să țină în viată și revista de la care a împrumutat numele editurii. Mă bucur mult că această ”atobiografie montană” a mea a fost bine primită și apreciată. Cei care o doriți o puteți comanda la Romania pitorească < romania.pit.mo@gmail.com>. Dacă doriți, capitolul introductiv al cărții îl puteți citi în prealabil la :

http://www.dinumititeanu.ro/Intoducere%20la%20cartea%20mea%20%E2%80%9DCh...

Dacă aţi avut răbdarea şi curiozitatea să ajungeţi cu cititul până aici, poate veţi citi şi :

http://www.dinumititeanu.ro/Mesaj%20la%20o%20aniversare

Iar aici :

http://www.dinumititeanu.ro/Despre%20mine

găsiţi multe alte detalii şi extrase din diferite articole din acest blog. E un interviu lung, dat unei studente la o facultate de jurnalism.

Contact e-mail: dinu.mititeanu@gmail.com

******

glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8